Jurnalul lui Manon.

Am slăbit şi m-am ascuţit ca un creion, vorba lui nea tudoran, deci azi dimineaţă am plecat spre şcoală, cu urticaria pitită, gagică fudulă.

Barometrul meu de femeie sexy se află la parterul unui bloc învecinat, păzeşte parcarea. E bătrân şi portar vechi în meserie, cu priviri lingătoare de vulpe. Eu fiind găina.

Aveam, azi dimineaţă, din platforme până-n moţ, un metru şapteşcinci, pantaloni mulaţi şi guriţă glossată.

Portarul nu mă cunoaşte personal, dar când sunt mişto, îmi vorbeşte. Când nu sunt, mă priveşte resemnat.
Eram curioasă şi exaltată, să văd reacţia de azi, dar uşor îngrijorată de faptul că am canalele vestibulare vraişte, lucru confirmat în garsonieră, după cafea, de colţurile de mobilă, întristate, pe care le-am bruscat în năuceală.

Aşadar, mergeam apăsat, plantând porumbi -că aşa merg makedonii, şi prind cu coada urechii reacţia lu’ nenea, e frumos azi afară, sărumâna. Simt cum îmi creşte inima de bucurie.

…Şi nu văd bolovanul iţit din trotuar, deci îl iau, cu vârful pantofului, din plin.
Corpul desenează vag un arc de cerc, rămâne suspendat o secundă în eternitate, mă dezechilibrez şi mă proptesc în celălalt picior, ca la şotron. Mă repliez, aşezând pe pământ şi talpa vătămată de impact, cu graţia dobândită în ani de dansuri populare şi bag în viteza a cincea, instant.

În spatele meu, o tăcere siderală.
În mine, o jenă de plumb.

…Al dracu de canal vestibular, cum îmi tai tu echilibrul când îmi flutură şi mie, a trufie, feminitatea…

**
update 21 aprilie:
nona pentru mama. Nona pentru mama as in noră pentru mama? Da-mi mail, dragule, să îţi explic pe larg, elementarul: tastează, dacă vrei fericire, nevastă pentru mine, nu noră pentru mă-ta, că iese cu păruială între muieri.

După o trântă serioasă, care a durat mai mult decât cere regulamenul, iată că primăvara a câştigat bătălia cu iarna, în mijloc de aprilie. A năvălit căldura, şi soarele face revizia tunurilor de caniculă. Urmează o vară lungă, răzbunătoare.

Ploicica de aseară a coborât ameninţătorul nor de cenuşă vulcanică în casele noastre, iar aerul a rămas curat, ca plumbul de la ţevile de eşapament. Ne-am întors la poluarea zilnică, cu care suntem obişnuiţi, deci nu mai avem motive de panică.

Mi-e groază de frig, dar detest canicula căci mă transpiră la musteaţă, unde mai pui că, pictată cu buburuţele mâncătoare ale urticariei, va trebui să folosesc mâneci lungi. …Alt prilej de articol în jurnal, la momentul potrivit.
Om vedea.

Corpul meu slăbit are nevoie de încărcarea bateriilor, aşa că voi trage o fugă la tata acasă, în curând.

Nu vreau să vorbesc într-un ceas rău, dar de când nu mai iau pastilele care ar trebui să-mi susţină ficatul, pe numele lor, silimarină, parcă nici urticaria nu mă mai sâcâie atat de mult. …Sau o fi de la inaniţie, că dacă eu nu mănânc nimic, n-are nici ea prilej de erupţie?

Am nişte ciuperci moarte prin frigider, aş găti o tocăniţă din ele, că mi-e aşa de foame de aş rupe cu dinţii carton…Poate-mi fac curaj şi mă reapuc de mâncat.

Luna viitoare e ziua mea de naştere, şi voi încropi, în camera de comentarii, un chef virtual, aşa cum făceam pe vremuri cu regretatul meu prieten, Alex. O să vedeţi cum e, vorbim atunci.

V-aţi plictisit, nu? Aşa sunt eu, dragilor, când nu mă doare nimic şi mă bucur în taină de fluturel.
…Banal de cuminţică. Şi călduţ moale.
Vă pun şi poza; zâmbetul şi iubirea din ochi sunt vă sunt destinate.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi.

În România se face economie la apă.
Unii oameni nu se spală, nu-şi spală hainele, nu miros a proaspăt.

În România se face economie la zâmbet.
O gură deschisă poate prăvăli peste partener halene îngrijorătoare în care se ascund viruşi sau imagini de tartru negru sau gălbui.

În România se face economie la caracter.
Unii oameni sunt agresivi, invidioşi, îşi varsă ofurile pe nevinovaţi, ridică piatra, să arunce în ceilalţi, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, cum ar fi învăţarea cuvintelor elementare: bună ziua, îmi cer scuze, mulţumesc.

Această categorie de pleavă este, de regulă, foarte credincioasă. …De frică. Ei fac economie, acum, în speranţa unei vieţi de după aceasta, în care vor fi proaspeţi şi integri.

Nu se face economie, însă, în România, la usturoi şi la tot ceea ce pute. Se consumă la micul dejun, în loc de gustare, la prânz, seara târziu. Asezonat cu berea la doi litri pe cap de bou. O combinaţie letală.
…Pentru cei din jur.
Aceşti oameni caută duhneala, precum câinii noştri de apartament, pe care îi spălăm cu şampon, iar ei vin de afară tăvăliţi într-un cadavru de peşte, căci aşa este normalul lor.

Azi dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat, care m-a pus pe gânduri. Cred că cel de sus, după experienţa cu supermarketul, vrea să ajung, cu orice preţ, pe mâna organului de ordine care face economie la respect. Are sens, cu toţii ştim că lichelele omoară şi fură, dar rămân nepedepsite, în timp ce oamenii cinstiţi au parte de tot felul de ruşini…

Am aşteptat autobuzul o jumătate de oră. Când mă gândeam să merg pe jos, ca o curcă murată de ploaia de afară, mijlocul de transport în comun parchează în staţie, plin până la refuz.
Iau o gură de aer în piept, mă strecor în el şi rămân strivită poster în uşa de la intrare.

Duhoarea este insuportabilă. Toate miasmele de cimitir şi de guri uitate în chefuri prelungite se inghesuie în porii mei, în plămâni, în celule.
Nu mă pot mişca, să nu-i deranjez pe cei care se sprijină pe mine, nu pot respira, să nu mă otrăvesc, nu pot ajunge la aparat, să-mi activez cartela electronică.
Sunt spume de nervi.

La prima staţie, coboară un om şi urcă alţi 13. Suntem, acum, o grămadă amorfă, toţi purtăm, deja, acelaşi miros.
O tanti se ridică de pe scaun şi vrea să coboare şi ea, a ţinut de loc până în ultima clipă. Eu vreau să ajung la aparatul de taxat. Nu avem spaţiu de mişcare, doar plafonul este neocupat.
Îi spun, inspirată: Doamnă, mă strecor eu pe scaun, facem rocada, astfel ajung şi eu cu cartela aproape de aparat, rămâne şi locul meu liber, în care vă puteţi strecura.
Doamna coboară, eu mă aburc pe scaun şi pun cartela în faţa aparatului.

Moment în care simt, că nu pot vedea, cum o mână străină îmi dă la o parte mâna mea, de pe aparat.
Mă ridic în picioare şi văd un nene. Rămăsese proptit cu palma pe mâna mea. Vă rog să vă uitaţi, îi spun, fericită că cineva mă ajută, dacă s-a bifat călătoria.
Nu s-a bifat nicio călătorie, doamnă, zice tipul, cu o voce aspră şi acră, eu sunt controlor şi am dezactivat aparatul, trebuia să o bifaţi până acum, aţi avut destul timp…

În secunda aia am simţit că tot ce înghiţisem până atunci, putori, înghesuieli, îmbrânceli, se constituie într-un ghem de revoltă, şi, ca niciodată, cuvintele îmi ies din gură ca rafalele de mitralieră, cu o forţă pe care o ţin pitită, căci dacă apuc să mă enervez, spulber. Vocea mea de piept, tună şi fulgeră: Ascultă, domnule, am urcat la staţia precedentă, am stat strivită în uşă de am crezut că mor, a trebuit să aştept următoarea staţie, cu speranţa că cineva o să coboare şi mă voi putea strecura, ca ana, la manole, să activez căcatul ăsta de cartelă. Când, în sfârşit, am putut să o fac, mâna dumitale m-a oprit, cu o bucurie suspectă că s-a depistat infractoarea. Unde să mă mişc? Cum? Vezi, cumva, autobuzul gol şi pe mine, niznai?

Organul rămâne castrat, căci taifunul meu vocal l-a spulberat. După două secunde îşi zice că e bine să persevereze şi vocea iniţial aspră picură ca mandolina: Păi şi acum de ce mă certaţi pe mine?

Păi te cert pentru atitudinea dumitale şi pentru faptul că m-ai taxat, deja, ca infractoare!

El încremeneşte. Trec, numărat, 10 secunde, şi controlorul îşi ia avant, din nou. A găsit argumentul, şi-l prezintă înmuiat în lapte: Da’ pe scaun cum v-aţi aşezat, nu era normal să bifaţi cartela, mai întâi?

Nene, dumneata eşti şi orb? M-am aşezat pe scaun ca să ajung la aparat! Nu ştiu, încă, să zbor, dar dacă insişti, încerc acum. Vreei? …Iar privirea mea pare destul de convingătoare, căci are în ea imaginea a doi pumni plantaţi într-o faţă boccie.
O voce timidă, din mulţime, căreia nu-i detectez figura, spune: Aşa e, domnule, doamna se tot chinuie, de cand a urcat, sa activeze cartela aia…

Tăcere.

O mână mă bate pe umăr. Mă întorc şi văd doi ochi blajini cu ecuson de controlor în piept. Daţi-mi cartela, doamna, o s-o activez eu.

Cobor, peste două staţii, şi îmi aduc aminte de întâmplarea haioasă de la supermarket. Aşa că simt să pun în final, ca şi acolo, aceeaşi propoziţie, pe care o parafrazez amar:
“Mă gândesc cu bucurie că e bine să ai coaie şi plămâni puternici, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.”

Aştept cu interes ziua de mâine.
…Când voi face economie la spaţiu şi o să mă zidesc în garsonieră, gutu-te-n tag de organ!

Povesteşte cel mic, într-un comentariu, o mică istorie despre cum voia să-şi cumpere el un ceas de mână, care să-l înlocuiască pe cel vechi…Nu şi-a cumpărat ceasul cel nou, însă, la ieşirea din magazin a avut o surpriză: uitându-se la ceasul de la mână, a constatat că acesta nu mai mergea…

Şi mi-am adus aminte de istoria mea, din iarnă, când hotărâsem să-mi schimb maşina de spălat. Cumpărată în urmă cu zece ani şi fiind, la vremea aceea, cea mai scumpă de pe piaţă, bătrânica maşinuţă funcţiona, încă, perfect.
Dar mi se pusese pata să o schimb, până în Crăciun, să mă prindă şi pe mine Anul Nou, cu bucurie…

Cu o săptămână înainte de a o dona şi de a-mi lua alta, pun nişte rufe la spălat, şi apăs butonul de pornire.

Maşina, moartă. Decisese că mai bine sucombă ea, decât să o arunc ruşinos din căminul în care şi-a petrecut existenţa.

Eu voiam să o dau de suflet, aşa că am chemat un nene să-i facă un control şi să o trezească din comă.
Omul a desfăcut-o, s-a uitat înăuntru, nu ştiu ce are, doamnă, că nu pot umbla la ea, e de aia cu computer, i-a pus carcasa la loc şi a declarat-o decedată, oficial.

Seara, am zis, asta e, o arunc, dacă tot s-a sinucis înainte de termen… Stateam lăngă ea, în bucătărie, fumând cu cotul sprijinit de capac, si mi-am adus aminte ca în toţi anii ăştia biata maşină a fost martoră la viaţa mea, obiect neînsufleţit căruia îi cunosc toate zgârieturile şi petele… De câte ori m-am sprijinit pe ea, la ţigară, cu capul în mâini, supărată sau plină de bucurie… Şi m-a apucat o tristeţe de parcă renunţam la o persoană…Mă încerca amarul, dar mă şi miram de mine, doamne, tare mai sunt defectă…Stau, aici, lângă maşina de spălat, care nu mai scoate niciun zgomot, de parcă aş participa la un priveghi…Măcar dacă o donam cuiva…Şi mă durea inima de ea, că mă doare din orice, aşa că prilejul era numai bun, freaku drac ce sunt, îmi ziceam…
Am depăşit, într-un final, momentul dramatic, şi m-am dus în cameră, să dau telefon băieţilor, să o ducă la cimitir.
N-am putut. Fire-ai… atentă, manon, m-am admonestat leşinat, că o să ajungi ca baba Saveta, să ţii în casă toate cadavrele nefolositoare.
…Lasă, că sun mâine.

A doua zi, mă pregăteam să plec la şcoală. Îmi iau cheile, deschid uşa, să ies, şi mă trăzneşte un gând: ce-ar fi să apăs pe buton, ca să fiu sigură că nu mai e nimic de făcut?

Am apăsat butonul.

…Şi maşina mi-a făcut cu ochiul din becul verde, luminat a viaţă.

Am simţit cum mă inundă bucuria ca atunci când am intrat la facultate, prima.

N-o mai schimb.
Ea nu vrea să mă părăsească, iar eu respect întotdeauna deciziile obiectelor inteligente.

**
update 19 aprilie:
scrisoare catre un comandant. Nu există una STAS, începi cu să trăiţi şi termini umplându-l de respect; dacă vrei să îl înjuri, dă-te anonim şi pune pe plic, la expeditor, adresa duşmanului.

Am făcut, azi dimineaţă, o vizită la un hipermarket, că femeile cumpără, când sunt blue.
Ca de obicei, am umplut o ditamai sacoşa, că aşa fac de fiecare dată când nu mă cară cineva cu maşina. Iau prea multe.
Când mă cară, iau două flinticuri.

Fetele de la ghişeu sunt drăguţe şi mă iubesc. Mă ţin minte de la prima vizită, căci sufăr de sindromul împrietenirii spontane.

Iau sacoşa grea în mână, ca să am cu ce să-mi tai, pe drum, circulaţia sanguină din degete, şi vreau să ies…
…Moment în care senzorul de la intrare, de care mi-e frică mie, cinstita, şi nu ştiu de ce dar iată că aflu acum, declanşează alarma de hoţie.
Sirena bipăie asurzitor în toată hala, astfel că în acel moment devin cunoscută şi tuturor clienţilor care stau la rând şi mă privesc, deodată, cu ochi mijiţi reprobator.

Eu încremenesc, roşie în obraji, şi mă întorc împleticit la casa de marcat:
Ce-mi băgaşi în pungă, puiule, de mă făcuşi infractoare?
Staţi liniştită, doamnă, (mă asigură fata, dintr-o privire, că nu mă crede manglitoare) nu am trecut prin aparat ciorăpeii. Gata.

Iau iar sacoşa şi dau să trec.
Se declanşează iar, alarma.

Mă întorc, cu o faţă pe care nu o ştiu, dar o văd oglindită în simpatia spontană a clienţilor îmbunaţi, şi pun, iar, sacoşa, în braţele fetei: Iubita mea, răstoarn-o până nu mor de inimă, şi vezi ce piuie. Nu-mi prelungi coşmarul, te roagă mami, da? Poate că nu-mi trecuşi prin aparat puii de andive, ia tot la mână şi vezi…

Cumpărătorii, români ca şi mine, îmi zâmbesc complice, dracu ştie de ce, că eu aş intra în pământ, şi se uită şi ei, curios scormonitori, la conţinutul sacoşei, pe care nu l-aş fi vrut publicat, mai ales din cauza tamponelelor…

Gata, îmi zice vânzătoarea, cred că nu trecusem prin aparat bananele…

Iau sacoşa în mână, uşor cocoşată de multele perechi de ochi care îmi atârnă-n ceafă şi…i-o pun în braţe agentului de ordine, care venise cu nasul ascuţit să constate infracţiunea. Trece-o dumneata în tărâmul de dincolo de uşi, că pe mine mă lasă picioarele, dacă şi a treia oară…Poate ai mai mult noroc.

Şocat şi ţeapăn, dar impresionat, nenea în uniformă poartă demn spre ieşire corpul delict, urmărit de toată suflarea magazinului, în timp ce eu rămân blocată cu privirea pe cătuşele zornăitoare, care-i atârnă organului, la spate.

Sirena nu se declanşează, şi toată lumea murmură a bucurie.
Se face schimbul la vedere: mi se dă sacoşa, eu dau bună ziua tuturor, şi ies.
…Transpirată fleaşcă, cu pulsul accelerat.

Şi mă gândesc cu bucurie că e bine să fii simpatică, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.

Am, aşa, un sentiment de căluţ care zburdă pe câmpii, am cunoscut mai mulţi oameni, în trei luni, şi din ăia, de pus la inimă, cât cunosc alţii într-o viaţă întreagă. Şi sunt fericită.

Ieri, cineva mi-a înmuiat genunchii, de emoţie.

El îşi zice “unu mic”, citeşte jurnalul şi scrie pe aici, laolaltă cu ceilalţi dragi şi preţioşi mie.

Asadar, primesc un telefon, de la unul dintre profesorii care ţin cursuri în UNATC: nona, te caută unu mic.
Am zbughit-o spre sala de sport, să caut cu privirea, printre spadasinii de la curs, piticul.

“Piticul” are înălţimea turnului Eiffel şi e frumos de pică.
Îi spun şi aici, ca să rămână, FRUMOSULE!, însă înmuierea genunchilor a avut altă cauză…
…Cel mic i-a adus cadou lui Manon o punguliţă cochetă care adăpostea un sandvici de la Snack Attack şi o sticluţă cu apă, ca să poată rezista fata peste zi nemurind de foame.
Cuvintele sunt de prisos, căci emoţia m-a paralizat, şi sper, cel mic, să nu te fi strâns în braţe prea tare, dar mă lăsaseră picioarele.

Vă mulţumesc pentru că existaţi, voi, cei ca mine.

***

Late edit: Tot ieri am primit, în bântuirea spre săli, direcţionând spectatorii, un sms din birou: Nona, ţi-a adus portarul un bileţel în care scrie că “platonicul te aşteaptă la parter”.
…În secunda următoare, m-am pitit în birou şi am rămas acolo o veşnicie de două ore.
Ştie că scriu despre el?
Şi a şi venit?
…CUM?

(Dacă întreabă cineva de mine, vă rog să îi spuneţi că sunt în America. Vizitez Marele Canion până la iarnă, căutându-l pe Winnetou în memorie.)

Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a  năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…

Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…

Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…

Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.

Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.

Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.

Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu,  mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”

Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.

Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat,  şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.

Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.

N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.

Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.

Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.

Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.

Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.

Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.

Sunt chioară de somn şi de la regimul ăsta aiurea care include mâncare spre zero, am slăbit. Îmi zicea şoferul instituţiei, ieri, privindu-mă cu drag, că m-am ascuţit ca lupta de clasă.
I-am arătat, recunoscătoare, degetul.

Mi-a rămas un colăcel firav pe burtică şi azi noapte, că tot nu puteam să dorm că încinseseră ăia un bairam pe coridor, am avut un tête à tête cu organismul, dacă tot mă topesc pe picioare, să scap şi de colăcel, zic. Am primit răspuns că no way, colăcelul ăla e de salvare, îl lăsăm acolo.
Nasol.

Azi şi mâinie mai avem de alergat, zi lumină, cu evenimentul Uşi Deschise. Sper să nu mă prăvălesc în leşinare pe aici, că s-a dus dracu demnitatea mea în faţa musafirilor.

Titel s-a apucat iar de citit jurnalul invers. Aşa că, ieri, când io bântuiam prin şcoală şi în biroul meu erau toţi copiii cu care lucrez, a apărut pe monitor un mesaj pe care l-au citit ăi mici cu voce tare, ca să se distreze, neştiind că este adresat lui tanti nona: imi pare bine ca ai gasit pe cineva,sa nu te mai caut niciodata.te pup si sa fii foarte fericita.

Titel e incorigibil, a văzut că în jurnal scriu că sunt îndrăgostită şi a mai văzut şi cuvântul platonic. …O fi crezut că e numele bărbatului care-mi stârnise fluturele sau o fi crezut că platonic înseamnă chel, aşa că a făcut ce ştie el mai bine, n-a înţeles nimic, again.
…Şi pentru a mia oară, de când l-am părăsit definitiv, imi promite că nu mă mai caută.

Atât de aici, din cartierul general, vă pup şi vă iubesc.