Jurnalul lui Manon.

– Păi bine, măi, Mihăiţă, să nu dai tu la master… Puteam să jur că dai…
– Nu am mai vrut, Nona.

Stăteam la scara blocului în miez de noapte, mă sunase hai la o ţigară, şi povesteam diverse, şi râdeam. Bârfeam- ca să fiu sinceră, tocam mărunt persoane, locuri, evenimente, şi dă-i, iar, râs…

Şi mă pocnea tristeţea, instant şi inexplicabil- căci toată ziua fusesem licurici, vioaie…

– Dar, totuşi, să nu dai tu la master, ahh…
– Nu vreau, nu mă reprezintă masterul ăsta, eu voiam la Regie de Film şi ştii că abia de la anul se înfiinţează.
El îmi vorbeşte hotărât, convins.
– Da, corect, aşa e, trebuie să faci ceea ce te reprezintă.

Vorbeam de toate şi mie îmi stătea mintea doar la masterul lui Mihai, nu înţelegeam ce dracu m-a lovit aşa, angoasa…

– Dar totuşi, erai şi tu în sistem, tot aici în şcoală, ce dracu faci un an de zile?
– Nona, nu-ţi mai face griji, e mai bine aşa, o să dau probe la un teatru, îmi ocup eu timpul cu ceva, îmi zice el, zâmbind optimist şi consolându-mă pe mine.

Dar eu, tot tuflită. …Până când, brusc, înţeleg.

– Auzi, Mihai, tu ştii de ce am eu starea asta de “mânheală”?
– De ce?
– Îmi vine de la tine, puiule, tu mi-o transmiţi, că eşti aici, aproape, o simt cu antenele. Ia, uită-te în ochii lui mami şi spune-i că nu îţi pare rău, că nu ai niciun regret pentru faptul că mâine nu te prezinţi la examen.
– …Îmi pare rău, Nona… îmi pare rău… E ca un oftat de eliberare, care ne descătuşează pe amândoi.

Eu, brusc, simt că am înviat, toată ceaţa mi s-a luat de pe suflet. Deci facem scenarii pentru anul care va veni şi care va trebui să fie bun pentru Mihai, nu gol, lipsit de perspective.

Și iată cum, aseară, am mai aflat ceva despre mine şi despre eşecurile pe care le am, uneori, în relaţiile cu cei dragi: nu pot fi de niciun ajutor atâta timp cât îmi îngenunchiez instinctul şi accept minciuna fiinţei lor.

Fratele meu cel mare așteaptă, de ani buni, să îmi fac bagajele și să mă mut la el, în Adelaide.

Verișorul meu primar mă tot împinge de la spate să mă mut lângă el, în Timișoara.

Niciunul nu știe, însă, că am bagajele făcute, căci tocmai m-am mutat. Din Missouri în București.

Acasă este unde ți-e sufletul.

Stimate domn,

Voiam să știi că îmi lipsești. Că te gândesc mereu, că tot amân momentul acestei scrisori de trei luni (s-au făcut, deja, trei luni?)
Avem distanță lungă, între noi, căci ai mutat o parte de Românie tocmai în America. Și ai dus acolo, la străini, prin simpla ta prezență, tot ce avem noi mai frumos și mai prețios.
…Deci te invidiam, un pic, pe timpuri, și-ți admiram curajul, pe tăcute.

Eu am rămas la fel, dar știi prea bine asta, căci mă citești.

Îmi amintesc mereu de conversațiile noastre, care mă ajutau să traversez decepții și angoase…
…Sunt… șase ani de atunci, care se împlinesc peste câteva zile… Dar nu mai am răbdare până mi-arată ceasul că-i ziua 24, pentru a-ți mulțumi că faci parte din viața mea.

***

Era o zi de iarnă, iar eu bântuiam prin parcul Cișmigiu, într-un costum ridicol de steluță, când te-am văzut, căci mă priveai cu luare aminte. Și am înțepenit.
Venisei acasă, lăsasei America departe, era în pragul sărbătorilor de iarnă… și ai dorit să mă cunoști, să pui o față prezenței feminine din eter. …M-am fâstâcit, dacă-ți aduci aminte, căci mă știai femeie și-ai întâlnit un fulguraș.
N-am să-ți uit privirea caldă și bună, de suflet lumină ce ești…Am bâiguit arăt ca dracu, sunt urâțică și tu mi-ai spus nuu, nu este adevărat, ești exact așa cum mi-am închipuit.
Și mi-ai dat, în prag de Crăciun, un cadou, cum altfel decât cel mai minunat? Iată, ți-am adus un dreamcatcher… Era făcut din pene albe, și l-am ținut, ani buni, deasupra patului, știam că mă va proteja, în nopțile prea lungi.

Ti-am promis, în acea seară, că ne vom întâlni, curând, la o cafea.
…Și-am dispărut definitiv, dezamăgindu-te, cu siguranță. Eram prea mică pentru a-ți spune că fug de toată lumea care mă iubește pentru că, proaspăt părăsită, nu voiam să dau tristețe în jur, cu iz de jale adâncă, sau ți-oi fi spus, razant, nu îmi mai amintesc…

Dar m-ai iertat, căci inimile bune iartă lesne, și mai veneai în parc, atunci când eram personaj, ca să mă vezi. Cam vreo trei ani, la rând.
Credeam că mooor, de bucurie, însă fugeam, mă copleșea rușinea, cum să zâmbesc și să îți spun cât ești de minunat atâta timp cât, invariabil, mă găseai tot în derivă, căci deriva-mi poartă numele?

Pe urmă nu te-am mai văzut.
(Să știi că astă iarnă am bântuit tot parcul, să te-ntâlnesc, eram un pinguin simpatic.)
Și să mai știi că imi lipsești, căci ești familie.

***

Am fost  atât de fericită când, de ziua mea, tu mi-ai trimis urările în mail! Și am fost și mai fericită când mi-ai spus: vreau șă știi că, pentru mine, ești unul din motivele principale pentru care m-aș întoarce în România, datorită spiritului tău și lipsei de miserupism.

Mi-e dor să mai vorbim.

Mi-e dor să scrii frumos, plin de sclipire.
Mi-e dor să admir ceea ce n-am mai întâlnit, de când te-am cunoscut, la niciun alt bărbat.

Așa că te provoc să poposești aici pentru a povesti, tu vezi ce oameni minunați adună, cerc, Jurnalul?
Nu ne lipsi de tine!

Și-n caz că, hâtru & spirtos cum ești, te faci că nu-nțelegi chemarea mea la taină, dă clic pe ce-i subliniat la început sau la final de scrisorică, și vei fi sigur că la tine mă refer.

Cu drag și sărutări pe frunte,
Manon.

P.S. …Te-aștept.

@ gabriela, care îmi scrie:

“iti propun sa scrii despre feminitate in zilele noastre 🙂 “

Aha, vrei să mă nenorocești… Mi-ai adus aminte că biata mama îmi spunea, obsesiv, de la 18 ani, Manon, tu ești distinsă, trebuie să te îmbraci în rochii, la care eu, cu pantalonii mei de MC Hammer și cu codițe rasta, răspundeam, cu nasul fudulat de cool-itate (?), Mamă, am tot timpul să port taioare, de la 40 de ani încolo… Off, ce-ar răspunde mama mea acum…

Eu cred că feminitatea nu are un statut clar, ca să nu mai zic că de ani buni se schimbă în funcție de trendul modei, căci, fatal și ironic, femeile sunt, azi, privite după criterii ce țin de imaginile împroșcate de televizoare.
În reacție la asta, multe femei s-au făcut amazoane, devenind mai războinice decât Gingis Han, cuceritorul.

Femeile, azi, sunt drămăluite din ochi și de masculi și de surate, sunt scormonite adânc în cupa care – nu se știe – poate adăpostește chestii false sau scanate scrutător la ten, acolo unde se umblă cu seriga de insulină, plină de botox sau de colagen. Iar dacă rezultatul evaluării este da, plastic, sunt declarate feminine (bloody hell!!).

Deci, unde e feminitatea și, mai ales, ce, doamne iartă-mă, este ea? Imaginea de păpușă? …Printre atâtea business women care tropăie în pantaloni?

Sunt ultima femeie din lume care ar putea să răspundă la această întrebare dublă.

Consider că picioarele unei femei trebuie purtate semi-ascuns în rochii sau în fuste – eu mă îmbrac, aproape exclusiv, în pantaloni de rapper. Când merg la un eveniment costumată în femeie, toată lumea îmi face complimente de parcă abia atunci mă descoperă, deci îmi vine să fug rupând pământul, e la fel de stingheritor ca și reproșul mut.

Consider că femeia trebuie să își scoată glezna cea frumoasă în evidență, purtând tocuri decente la pantofii delicați – eu nu ies din platforme, de aici și mersul soldățesc, specific frontului de est. Când am în picioare pantofei delicați, e chinul de pe lume, căci, conform bancului cu blonda aia care avea pe urechi căști în care auzea inspiră, expiră, creierul meu îmi șoptește suav dar ferm, nu face pașii mari, că nu ești în cizme, rapandulo.

Consider că femeia trebuie să aibă, dacă îi stă bine, părul de lungime medie, pentru a face cu el tot felul de giumbușlucuri, în funcție de ținută – eu sunt tunsă ca pe aripile vântului – dacă păstrăm decența, tăiem aripile și reținem doar cuvântul vântul.

Și frate, da, femeia trebuie să aibă mașină personală, ca să urce în ea cu tot aranjamentul, nu să transpire, călcată pe pantofi, în autobuzele care-ți oferă confortul unei sardine moarte – eu nu am nici măcar sfânta bicicletă, care mi-ar putea justifica ținuta FUBU.

Scriam deunăzi în jurnal despre noua modă pentru femei, care impune pantalonii pe care eu îi numesc cu generozitate patul lui procust, iar cineva, la comentarii, mi-a pus o poză cu și mai noua modă la pantaloni, ăia care nu sunt nici șalvari, nici fustă, cărora fratele meu le spune, și mai generos, căcați la cur.
…Și-mi ateriză Iulia din Italia cu pantalonii pe care îi bârfirăm noi pe aci…Îmi ascuțisem limba, să îi spulber, dar cum s-o fac, fra-tee, că îi stăteau perfect pe corpul ăla de statuie antică? (Mărturisesc- dacă tot mă iau singură în tărbacă- cu voce șoptită, că i-am probat și eu, ca să vedeți suflet de trădătoare + ca să îmi iau pedeapsa, da, îmi stăteau ca dracu’…)

Dar, știi ceva, Gabriela? Feminitate înseamnă să te simți bine în pielea ta curată și în ținuta care îți reflectă personalitatea, căci feminitatea nu trebuie stoarsă din interior și așezată forțat la vedere, aliniată la trend… Feminitate nu înseamnă pisiceală sau, yaik-ul meu, afectare în vorbire cu genele date pe spate, vorbit din vârful buzei de la înălțimea tocurilor de șaișpe…

Nu știu, nu știu cum este pentru voi, aștept să-mi spuneți.

În ceea ce mă privește, feminitatea este un mic ceva, rotund și luminos, care se dezvăluie numai în preajma LUI…
…Și se manifestă așa: îi cuprind fața cu palmele, îmi așez gurița pe a lui și îl pup ușor, respirându-l.

…Garantez că  momentul umbrește imaginea cu mine coafată, demnă și în taior. (aici io scot limbuța la voi, de alintare) 😉

@Prahovean, care mă roagă să scriu despre:
“Dezghetarea sufletelor inghetate bocna, cum sa ajungem sa aratam comorile sufletului nostru date de Domnul celor de langa noi, care par departe, la ani lumina, de noi…”

Diversitatea tipologiilor umane, care transpare în fața ochilor noștri sub numele generic de aparență ascunde, paradoxal, ca esență, doar trei tipuri de suflete – spun eu, bazată exclusiv pe săpături personale plus considerații subiective.

Sufletul lumină – reprezentat de o sferă incandescentă. (Te naști cu el)
Oamenii care îl posedă sunt chinuiți pe toate coordonatele: spiritual, sentimental, cerebral.
Ei văd și simt tulburător de mult și de greu, manifestă simpatii spontane, sunt creativi, profund empatici și nu-și găsesc rostul și liniștea.
Dacă sunt norocoși, la un moment dat se produce declicul care îi ajută să înțeleagă că sfera incandescentă face rău și doare dacă e ținută numai pentru ei, și că liniștirea zbuciumului personal poate fi obținută doar prin deschiderea către ceilalți, pentru ca lumina și căldura să se reverse asupra celor din jur.

Sufletul bolovan – are ca reprezentare două pietre de cremene. (Te naști cu el)
Acești oameni macină, între cele două pietre, tot ceea ce li se întâmplă, pisând, până la fir de praf, sentimente, gânduri, aspirații -le digeră doar când sunt mărunte. E o soartă tristă, căci ei nu simt culmi de extaz sau cădere amară în penitență. Închiși în propriul ego, fără dorință de a evada dincolo, sunt prăfuiți în comunicare, au ochi de pește, vampirizează energetic și nu pot înțelege că, pentru a face scântei, cremenea nu trebuie lovită de ea însăși, ci de amnar. Îi recunoști ușor, căci ei trăiesc doar pentru a mânca. Tot din aceeași categorie  fac parte și cei care își scrijelesc numele obsesiv, peste tot, chiar și pe scoarța copacilor, pentru că îi roade, ancestral, o singură teamă, neconștientizată. Teama de implacabila murire.

Sufletul sloi de gheață – reprezentat de o bucată colțuroasă de gheață.
Surprinzător sau nu, acești oameni nu se nasc așa, ei își congelează sentimentele și simțirile firești, pentru a se proteja, căci au istoric de traume și tare majore.
Își acoperă cicatricile cu rece, pentru a atenua durerea, sfârșind, fatal, prin a deveni insensibili la tot ce-i omenesc, ferindu-se, printr-un proces alambicat și bine pus la punct, de tot ceea ce le-ar putea readuce la suprafață trăiri intense, nu dintr-un egocentrism feroce, ci din teroarea că nu vor primi la fel de mult pe cât pot oferi.
Unii dintre acești oameni pot fi recunoscuți ușor, căci apelează inconștient la alcool sau la droguri într-un mod constant, până când acestea îi consumă și le dau o dependență maladivă, păcălindu-i că starea de amorțeală va dura o veșnicie.
Sufletele de gheață țin înăuntru, prizonier, un suflet lumină.

***

Noi ne mirăm că nu ne merg relațiile, indiferent de ce natură sunt ele. Dacă facem o socoteală simplă și alăturăm două suflete, din două categorii diferite, rezultatul este clar.

Cum dezghețăm, intrebi, Prahovean, sufletele înghețate bocnă?
…Nu le poți dezgheța dacă ai suflet bolovan, e clar (căci le spargi de le omori).

Sufletele de gheață au ajuns să sufere această transformare tocmai din cauza întâlnirilor cu cele bolovan, față de care simt o atracție fatală.

Eu am suflet lumină. Nu pot sfărâma stânca, dar pot topi ghețarul…

…Dar cum? Pot, numai dacă mi se cere ajutorul și suntem doi în mod constant. Uneori nu e nevoie de cuvinte, căci simt zbuciumul și nevoia.
Apoi începe munca, epuizantă, pentru că, pe măsură ce îl topesc și îi aduc aminte de căldură și de frumos, îi scot la iveală lucruri delicate, dar și angoasele profunde. S-a obișnuit să fie protejat de insensibil, iar frica îl paralizează, dacă mă expun, iar, și sunt lovit? Mă doare, nu mai vreau să mă doară…
Am la activ o experiență tristă și recentă: acum o săptămână, un suflet de gheață, netopit încă, a fugit, lăsând în urma lui o dără luminoasă de apă …
…Iar eu privesc, de șapte zile agonice, la drumul marcat de ea, și pentru prima dată în viață, nu știu ce să fac, să o urmez sau să rămân aici, încremenită în legea nescrisă a iubirii care nu-ți dă voie să faci bine cuiva, dacă pentru acea persoană binele înseamnă rău?

…Dacă vreun suflet sloi citește ce am aberat eu pe aici, se recunoaște și vrea ajutor, iată, încălzește-te puțin AȘA (focus pe imagine, și nu uita: pathos vine de la suflet lumină)

Lista cu linkuri rămâne deschisă, la comentarii…

Funcția de motor. Psst, Șase!
@CristiMe, care îmi sugerează să scriu despre  “Doamnele furacioase de la magazin 🙂 ,stil pamflet”.

Declarație

Subsemnata, Florica Cărăuș, declar pe înregistrare cu voce ce s-a petrecut în ziua de ieri, la ora 18 seara, că nu am școală, acolo la țară unde am crescut eram 12 guri și mă trimeteau la câmp, fiind mai mare, ca să iau din grădinile oamenilor ce s-o găsi…
….Iar când ne-am mutat la București de ne-a luat în casă mătușa aia bătrână, nu îmi lăsa nimic din ce produceam, că vroiam și eu să învăț să scriu și să merg la educație, dar fără bani, de unde pachet, să umblu în geantele elevilor și să mă întorc la corecție?

Dau declarația în oral și mi-o scrie doamna Pătrașcu, ca să pun eu degetul pentru conformitate.

Deci ieri am fost la supermarket cu Luci Firavu, concubina soțului meu ca să ne uităm fără să vrem să se declanșeze scandal.

Eu nu am vrut să merg căci am cazier, dar Nuțu care nu face nimic și stă cu burta aia mare la soare, m-a forțat că mă bate dându-mi un brânci să cad cu ochii în gardul ăla care abia se ține, fir-ar mama lui a dracu de putoare ordinară că m-a secat și a dat-o după mine și pe aia mică, că suntem trei guri și locuri de muncă nu e pentru țiganii cinstiți.

Am ajuns la magazin și pusesem în fustă o pâine și corpul delict, cutia aia de pateu, dar inculpata Luci se uita la parfumuri și a zis să îl ia pe ăla cu cutie roșie și să îl punem în buzunarul fraierului ăla chel, că i-l recuperăm noi din buzunar când ieșim, că ea are antecendente de șuță și nu îi e frică nici de dumnezeu.
Dar ăla nu avea buzunare că tricoul era lung și acoperea pantalonii la buzunare, mie mi s-a făcut rău de la stomac, mă rodea o presimțire, mi-a zis și aia care dă în bobi că anul ăsta ori cade Nuțu la pârnaie iar ori mă otrăvește Luci ca să facă copii în liniște cu banii pe care îi pun deoparte să divorțez, unul moare sigur.

Eu nu am știut că atunci când ea mi-a dat pumnul ăla în cap și mi-a băgat la țâțe parfumul cu sila a văzut vânzătoarea, și când am vrut să ies tremurând pe ușă că mă luase cu leșin la lingurică și aveam genunchii moi, m-a oprit să scot ce am furat. Eu am zis că nu am furat nimic, să mă bată dumnezeu și ea a zis că a văzut cutia roșie. L-a chemat pe badigardul ăla care dormea la intrare sub ziar pe scaun și i-a zis Florine avem o problemă.
Eu de frica lui, că știu de bătaie cât mă rupe Nuțu acasă am scos pâinea, iaurturile, zacusca, sticlele de suc, parfumul și setul de cuțite de plastic, și i-am bătut obrazul la vânzătoare, să dea dumnezeu să ajungi și tu ca mine amărâtă și să n-ai parte de ce ai mai sfânt pe lume. Vânzătoarea mi-a zis că nu are nimic sfânt, că e singură doar cu motanul bătrân, poate să îl ia dumnezeu, și râdea așa rânjit la mine să mă simt eu ultimul om că se beleau la noi toți din magazin, dar m-a inervat doar când a zis că cel mai sfânt lucru e țigările, de ele nu se poate lăsa, dumnezeu i-ar făcea un bine dacă ar scăpa-o și s-a uitat așa la mine într-un fel. Atunci abea am văzut roșu înainte și m-am întunecat la față, de unde știa ea că eu vindeam cartușuri de țigări false și am căzut la bahau când eram minoră cu supendare?

Nu știu cum am scos cutia de pateu, că mi-a întunecat dracu mințile ca atunci când am lovit-o pe mătușa bătrână de șifonier de a paralizat, și i-am aruncat-o în cap direct în frunte, și când am vrut să plec, că puteam să fug, lumea sărise după tejghea să o scoale pe vânzătoare, Luci nu mai era și m-am dus pe raion să o caut da fugise demult acasă.

Declar că nu e adevărat că m-am zbătut de l-am lovit cu capul în dantură pe badigard rupțându-i un dinte, era fals, doar l-am zgâriat pe față de frică să nu mă cocoșeze și că am stat cuminte după ce mi-a pus cătușele și m-a urcat în mașină, nu am scuipat pe nimeni, îmi era rău și am nimerit greșit.

Acestea au fost faptele eu nefiind vinovată de ceea ce mi se aduce, că dacă mă lasa în pace îmi vedeam de treaba mea nu să tratezi clientul cu o lipsă totală de nesimțire. Aș vrea să o căutați și pe Luci că ea m-a îndemnat și a fugit la Nuțu, cred că sunt pitiți la mă-sa care stă în Răzoare, la numărul 32, e casa aia mică a unui om care stă în Italia și a ocupat-o ma-sa abuziv, trăiește într-o infecție de o să simțiți care e după miros.

Îmi pare rău de ce s-a întâmplat și vă rog să vă fie milă să nu mă pedepsiți mai mult decât m-a bătut dumnezeu fără copii și cu bărbatul rău, alcoolic și cu țiitoare, că eu duc tot amarul de greu.

Florica Cărăuș, fără ocupație momentan și fără acte de indentitate că mi l-a rupt Nuțu la beție.

@Madddz, care îmi scrie:

Mi-ar placea sa citesc o colectie de lucruri (frumoase, urate, reprosuri, complimente, you know better) care ti s-au spus si pe care nu le-ai uitat, sentimentul provocat de ele fiind simtit inca viu, ca si in momentul in care le-ai auzit.
Genul ala de conversatie sau de replica care iti rasuna in urechi toata ziua, pe care nu doar ai auzit-o, ci ai simtit-o …ca si cand cineva te-ar fi pictat cu rosu, cu o pensula groasa, pe bluza alba, si ori de cate ori cobori ochii ii vezi si simti opera. Stii tu.

***

Ești urâtă când plângi.- Mama îmi zicea asta.
De atunci, mă feresc să plâng în fața cuiva. Dacă o fac, înseamnă că omul ăla este, deja, parte din familia sufletului meu.
A vărsa lacrimi în fața cuiva ține de o intimitate mai mare decât sexul.

Iertați-mă, nu vreau să fiu nepoliticos, dar sunteți foarte frumoasă. – Necunoscutul care s-a oprit în fața mea, pe stradă.
…Am luminat ca un soare, toată ziua aceea. Și de atunci, fac, la rândul meu, complimente de bun simț, să dau lumina, mai departe.

Oricum voi trăi mai mult decât tine. – Bărbatul numărul 3, în toiul unui scăndăluș. L-am privit alb și i-am spus: Este cel mai neobișnuit compliment care mi s-a făcut. Alții le spun, iubitelor, banalul “vreau să fii mama copiilor mei”, pe când tu mă duci la groapă, de vie, ca să-mi scurtezi suferința.
Au trecut mai mult de opt ani de atunci. Eu trăiesc, el e mort după mine.

Dacă mă părăsești, mă sinucid. Bărbatul numărul 1. Nu l-am părăsit, deși relația era agonică și mă sufoca. …Am aflat, după trei ani, cât de mult și de des mă înșelase.
Atunci m-am reapucat de fumat, ca să nu mor. Și l-am și părăsit. Nu s-a sinucis.
Oamenii care amenință, la disperare, cu sinuciderea, sunt mai puternici decât partenerii lor. Iar durerea lor nu e mare, căci dacă i-ar consuma, nu ar mai pierde timpul cu amenințări.

Schiauni în jurnal din ziua 3 că te doare. – Bărbatul din eter. Sorbise, bolnav, înstrăinat și în derivă, tot sufletul meu din jurnal. După care m-a căutat, simțea nevoia să-și confirme că sunt reală și că suntem doi, la fel. A aruncat în luptă toate armele, pentru a mă cuceri. …Mă cucerise deja (dar nu știa) de la a patra propoziție.
Falsă, totuși, afirmația sa. Am schieunat din ziua 1, nu 3, și iată cum, AICI. Ahh…

Când  cineva intră în viața ta AFLĂ CE DAR TREBUIE SĂ PRIMEASCĂ DE LA TINE. – Șaguna, dragul care-mi ține loc de mamă, deși are vârsta la care ar putea să fie fiul meu. Prin sms, într-o noapte, după ce vorbiserăm o oră la telefon, eu plângând în hohote și spunându-i, cum, mă, să schiaun, cum să schiaun, cât de lipsit de suflet poate să fie bolovanul ăsta?
Ei bine, bolovanul ăsta s-a dovedit a fi, de fapt, un suflet înghețat.
Când a bătut la ușa jurnalului meu, nu s-a uitat pe ea, să citească ce scrie:
Manon – cabinet de încălzit suflete cu lumină naturală.
Warning! Creează dependență.

***

Doar astea îmi vin în minte acum.
No worries, nu e timpul pierdut, viitorul are un singur scop: să descopere trecutul.

@d. care îmi scrie:
Ce se întâmplă cu gâzele, buburuzele de exemplu, care se aşează pe tine, ajungi acasă, iar dânsele sunt la distanţe incredibile (pentru ele) faţă de casa lor,  se mai întorc? Încep alte vieţi?
Parc-am avea de învăţat de la ele, detaşatele şi curajoasele : ))
Și cât le-o lua melcilor să se găsească (şi mai ales cît le-o părea de mult) până se află şi se curtează cu ale lor corniţe? I-am şi văzut cum se sărută ore-ntregi, semn că resimt şi ei lentoarea căutării- vaaai, răbdătorii! Eu una mă înclin în faţa lor (oi fi acum un pic cam silly? neah, nu aici, nu cred).

Nu știu de toate gâzele, însă de gărgărițe știu. Le-a colorat puternic, Cel de Sus, pentru a le-nsemna că sunt aparte.
Ele nu aparțin naturii, natura le-aparține lor. …Așa că își iau zborul, schimbă locul într-adins, și caută, și caută, până se-așază pe mână delicată de fetiță tristă, și ea, fetița-ngână cântecul zâmbind: Gărgăriță-riță, zboară-n poieniță, încotro vei zbura, într-acolo mă voi mărita…Iar gărgărița zboară, urmărită de privirea fetei, punct roșu de speranță…
…Iar de se-ntâmplă s-o aduci acasă, proptită-n piciorușe pe hăinuța ta, e semn c-a obosit puțin, de-atâta zbor, sau, știu eu, vrea să-ți spună că l-ai găsit, deja, să nu mai cauți?

***

Și melcii au poveste.
Milindu-se de ei – că n-au picioare, ci se târăsc lăsând în urma lor sclipici, Atoateștiutorul le dă viață doar în anume zone, izolate… să se găsească lesne, să caute puțin.
Drumul înspre iubire, chiar dacă scurt în ochii noștri, e destul de lung…
…Însă și-aici Mai Marele și-arată-nțelepciunea, căci i-a făcut hermafrodiți…Așa că e de bine, pentru ei; sunt liniștiți și-n pace cu ei înșiși…
…Doar noi privim chiorâș, cu ochi de pizmă, ascunși după tufiș…

@ ioanabis. “Ce ti-a adus teatrul si ce i-ai spune unui copil care vrea sa dea la teatru?”

Dragă Ioana, există două tipuri de actori: cei care servesc scena şi cei care aşteaptă să fie serviţi de scenă.
Fac parte din prima categorie.

Teatrul mi-a adus descătuşare. Terapie. Teatrul mi-a adus confirmarea că nu poţi dezlipi actorul de caracterul cu care acesta defilează. Pe scenă nu poţi minţi, eşti gol în faţa mulţimii. Teatrul, pentru mine, e o necesitate, nu o dorinţă.

Am intrat în facultate după câteva încercări eşuate. Da, am înţeles, mă apucase datul admiterii pe timpul lui Ceauşescu, ce şanse aveam noi, cei ai nimănui, atunci? Am pierdut-o, astfel, pe Julieta. Nu-i bai, oricum nu mă încadram tipologic.
Am fost pe scenă timp de zece ani, şi, cu puţin noroc, poate că n-o ratez şi pe mama lui Hamlet, aşa cum s-a întâmplat cu Julieta.

De fiecare dată când aveam spectacol, eram fericită, aveam inima plină de bucurie.
Timp de zece ani, am jucat cu acelaşi entuziasm.
Teatrul este, pentru mine, o oază. Nu m-a trădat niciodată, pentru că eu iubesc fidel, ca un câine.

N-am făcut niciun compromis pentru a deveni vedetă.

Iubesc mirosul scenei.

Îmi taie respiraţia emoţiile răspândite în sală.

De fiecare dată când trebuia să intru în scenă, îmi venea în cap aceeaşi întrebare: Ce dracu caut eu aici, preferând zbuciumul, liniştii?
De fiecare dată aveam întrebări, mă puneam la îndoială, eram la fel de vie, chiar cu preţul ironiilor las-o moale, nona, că nu mai avem chef, azi, să jucăm.
Pentru mine actoria nu înseamnă chef, ci operaţie chirurgicală. Nu random, ci dozare farmaceutică.

De ceva timp, însă, iată-mă în slujba teatrului, altfel. Aici, în facultate, printre ai mei, ajutându-i pe cei mici, artişti în devenire.

Visez, încă, să joc, dar am un blocaj pe care, azi, nu mă mai obosesc să-l înţeleg, fiind prinsă de faptul că vreau să îi sprijin pe alţii.

Ce i-aş spune unui copil care vrea să dea la teatru?
Ce le spun de şase ani încoace, de când am inventat un forum numai pentru ei, pentru ca să nu se simtă ai nimănui, pentru a le linişti zbuciumul, pentru a le da încredere, pentru a-i încuraja să spere: Urmează-ţi visul, vino la admitere, atunci vei ştii sigur, indiferent de rezultat, dacă asta vrei cu adevărat.

Cât despre curajoşii care îndrăznesc să spere că într-o zi vor fi actori… şi vin la examenele de admitere, le-am pregătit admiterea pe tavă.
Ei trebuie, doar, să respecte, iată … ZECE PORUNCI

@Bianca. Ea îmi propune să scriu despre “Paranormal, fantome, povesti cu chestii paranormale”

Există o întâmplare, să-i zic aşa, în viaţa mea, care mi-a rămas lipită de creier, pe care nu o pot înţelege, care mă sperie, mă obsedează uneori şi de care mi-e frică, pentru eventualitatea în care o s-o retrăiesc.

Eram studentă în anul întâi. Lefteră, speriată, provincială, neadaptată la ritmul alert al Bucureştiului.
Locuiam, prin amabilitatea unui om deosebit, care provenea din acelaşi orăşel îmbâcsit de provincie ca şi mine, într-o casă de pe lângă bulevardul Kogălniceanu.
Avea camere înalte, casa, şi duşumele scârţâitoare, era construită pe principiul vagon, sordidă, întunecoasă, rece, vara, şi îngheţată, iarna.

Eram singura femeie în grupul de patru. Toţi artişti, păduchi leşinaţi, cu ochi strălucitori de entuziasm, cu iubire profundă pentru artă. Găteam la comun ciorbe în oala de zece litri, ne împărţeam ţigările, mergeam la filme de artă pe care le disecam, apoi, în nopţile adânci.

Ne strângeam în camera în care stăteam eu, în jurul radiatorului improvizat dintr-o placă de BCA care nu putea alunga umezeala crâncenă şi frigul insinuat în oase şi vorbeam, ore în şir, fumând ca şerpii.

Băieţii îmi lăsau mie, noaptea, instalaţia anemică de încălzit, pentru că eram fetiţă, deci, mai sensibilă.

Casa aceea avea o atmosferă, un aer propriu, un miros al ei, iar frigul…frigul acela, permanent, care te amorţeşte şi te doare…

Dormeam îmbrăcată cu două straturi de haine, în noaptea aceea. Eram acoperită cu un cearşaf, o pătură şi o pilotă groasă. Dacă aş fi avut lumina aprinsă, mi-aş fi văzut aburii respiraţiei, în ciuda aerului cald dat de radiator. Camera se încăpăţâna să fie ca o peşteră străbătută ce curenţi tăioşi, răi, îngheţaţi, umezi.

Frântă de oboseală, am adormit într-un final. Nu ştiu cât timp a trecut, însă am simţit, alert, că ceva nu este în ordine… Îmi tremurau picioarele, aproape convulsiv, din vârful degetelor până la bazin, şi nu de frig.
Însă ceea ce m-a speriat ţinea, nu de faptul că, paradoxal, nu îmi era frig, ci de faptul că acel tremur îngrozitor urca încet, în sus, în corp, ca o apă care te inundă şi se apropie de gură.

Panica mă ţinea în priză în timp ce creierul încerca, disperat, să găsească o explicaţie pentru această vibraţie care mă zguduia la nivel celular.

Ştiam că nu dorm, îi auzeam pe băieţi râzând în bucătărie şi memoram ceea ce discutau, pentru a verifica a doua zi, în cazul în care nu voi muri ( nu ştiu de unde îmi venise asta) –  dacă mă păcăleşte visul sau chiar mi se întâmplă inexplicabilul.

Eram întinsă pe spate şi nu mă puteam mişca, nu puteam striga, aveam ochii deschişi în întunericul de smoală, trăind un paradox: tot corpul îmi vibra, progresiv, de-acum tremurul îmi cuprinsese şi mâinile şi stomacul, eu fiind, de fapt, paralizată.

Am simţit cum această vibraţie îmi cuprinde plexul, cum urcă înspre cap, îmi tremura, deja, şi gâtul. Ţineam ochii strânşi, căutând o soluţie, şi dintr-o dată m-am întrebat, nu ştiu de ce, oare încerc să ies din mine, sau ceva încearcă să intre în mine? Mi-amintesc foarte bine că, pentru un moment, mi-a surâs ideea unei experienţe paranormale, auzisem poveşti despre oameni care se decorporalizează şi colindă aiurea, însă gândul imediat următor a fost o spaimă cumplită: dacă ceva, nu ştiu ce, încearcă să intre în corpul meu, ce mă fac?

Am deschis, brusc, ochii, şi am văzut, deasupra sobei din cameră, o lumină albă, rotundă, cât o minge de fotbal, care a fost, brusc, aspirată în colţul tavanului, ca o imagine pe revers, şi am auzit şi sunetul, ţsst!, ca atunci când ţii buzele ţuguiate şi inspiri brusc aer mult printre dinţi.

Am rămas, blocată de imagine, în aceeaşi poziţie, atentă la ceea ce mi se întâmplă; tot corpul – dar mai ales capul – îmi vibra în continuare, nu în crescendo, ci spre o vagă dar promițătoare liniştire…

Toată pielea, făcută de găină, printr-o acuitate senzitivă neobişnuită, simţea dureros cât cântăreşte fiecare piesă de material care mă acoperă: colanţii, pantalonul de pijama, cearceaful, pătura, pilota, fiecare cu greutatea proprie.

***
Am povestit această experienţă multor oameni.
Nimeni nu a avut o explicaţie care să ţină de logică.

Profesoara mea, Olga Tudorache, m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus: e bine că ai deschis ochii, şi e bine că ai pus stop, putea să fie o decorporalizare, însă la fel de bine putea să fie o energie negativă care dorea să intre în tine…

Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi lăsat să mi se întâmple.

Ştiu doar că acum, scriind, mă traversează un sentiment straniu, iar inima îmi bate la fel de tare ca atunci…
…Am rămas, după atâţia ani, cu aceeaşi senzaţie acută că în noaptea aceea trebuia să înţeleg ceva, şi nu ştiu ce.