Archive for 2010


Cele peste 400 de pagini din jurnal conțin litere.

Aceste litere, combinate, încearcă să contureze felul în care trăiesc, gândesc, iubesc, mă zbucium, zâmbesc sau mă încrunt ironic.
Rezultatul? O percepție despre fondul meu, ca om.

Dar dacă tot literele ar crea și felul în care arăt? Forma?

***

Dă o fugă la comentarii.

Vei vedea cum arată forma, în spațiul virtual.
Dacă privești de la distanță, vezi ochii unei ființe umane, dacă te apropii de monitor, vezi literele care dau viață Jurnalului lui Manon.

…Mai real de atât nu se poate, în eter.

***

Știți poezia Luceafărul?

Aia e situația.

Ce aleg?

Habar n-am, încă.

Sunt sfâșiată în două ele ale aceluiași eu.

***

Comments are closed.
Just gonna stand there and watch me burn.
That’s alright.


De câteva luni, primesc în Inbox mailuri… de la mine. …Care au ca subiect: Viagra ® – 100%

Așaa… Care va să zică… Îmi trimit singură mailuri și nu știu c-o fac… Eu, ori am devenit noctambulă, ori, de singurătate, am dezvoltat personalitate dublă (nu vă faceți semne pe furiș, că văd).

Variantele comiterii faptei:
1. Cu ochii închiși, părul vâlvoi și brațele în față, deschid mișelește laptopul și meșteresc mailul în tăcerea nopții, cu scopul clar de a-mi aduce aminte că trebuie să îmi caut un bărbat. Corect. …Dar nu era mai simplu să trec la subiect: ReminderTestosteron?

2. Cu ochii deschiși și zâmbet de femeie fatală, mă despuiez ca ielele, fac dansul focului în jurul laptopului și scriu, încet și apăsat, mailul, care are ca mesaj ascuns faptul că eu însămi am calitățile pastilei albastre… Deci acum mă și apucă frica, am o listă lungă de contacte, dacă, în focul pasiunii, trimit mailurile astea tuturor? Hait! …Dacă i-oi fi trimis și șefului??

Dar nu, nu e posibilă niciuna dintre variante. EU NU DORM NOAPTEA, remember?

…De unde, varianta 3: Le scriu ziua, când dorm.

Notes to myself: Mâine îmi banez adresa de mail; Nu mă mai culc deloc; Trimit scrisori de iertare tuturor, cu sfânta cruce de negare…decât să mă creadă perversă, pe mine, timida pământului, mai bine să creadă că am viruși la unitate. Tot aia.

Tărtăcuța

on August 16, 2010 in Gafe 24 Comments »

Primesc mesaj privat pe forumul UNATC.

Subiect: probe/zile
Corpul mesajului:
1prima proba de prezentare a repertoriului si cea de testare a calitatilor ritmice si muzicale se sustin in aceeasi zi?
2 atelierele de lucru se intind pe mai multe zile, sau sunt toate in aceeasi zi?

Ahh…
Îmi crește tensiunea.

Reformulează-ți, te rog, mesajul, începând cu salutul de politețe, și pe urmă mai vedem. Oamenii nu sunt slugi pe plantație, de regulă.

..Oftez inutil, ete, viitoarea artistă, și dau send.

Mă declar vegetariană. …Tocmai am mușcat dintr-un ceva ce n-a avut părinți care să-i predea lecția elementară: Bună ziua + Mulțumesc.

Azi sunt doar fan.

Al fenomenului.

Fan.

Fan.

Fan.

DO YOU REMEMBER THE TIME…?

Din porunca sultanului turcilor, Ahmed al III-lea, acum 296 de ani, la Constantinopol, era asasinat Voievodul Constantin Brâncoveanu.

…Și el, și cei patru fii ai săi: Constantin, Stefan, Radu și Matei.

Felul în care au murit, în ziua de 15 august, este crâncen, nu îl descriu.
Au devenit sfinți martiri și în fiecare an, pe 16 august, sunt pomeniți.

***

În 1992, Sfantul Sinod al BOR a hotarat ca “de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre”.
S-a mai decis sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipurile lor sa fie zugravite in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam romanesc.

***

Sunt mulți oameni care poartă nume de sfinți, însă ei nu știu asta, deci nu își sărbătoresc onomastica.

Iată, prilej, azi, aici, în Jurnal, pentru că toate cele patru nume îmi fac parte din viață.

La mulți ani, de ziua voastră onomastică, să fiți buni și să le dați lumină celor dragi!

***

(Mulțumesc Evei pentru link)

Partea I

Săr’mânaaa,

Suntem în turneu, mai ceva ca artiștii, tu, n-apucai să-ți confesez.

Îl lăsai pe Costică cu biznisurile lui și… plecarăm fără…

Căldură mare madam, da’ mergem pe la umbră și mai mult noaptea.

Destinația?- Bună intrebare, îți spui la final, ce crezi ca noi  știm cu precizie?

Descoperirăm că avem un defect comun, suntem dependenți…de mahoarcă- tu știi cum îi!- așa că oprirăm aici, să facem plinu’…

Barul „La mămăligă”- intri  mămăligă și ieși terci!

O intrebai pe barmaniță:
– Fumezi? (că nu știam ce iarba-dreaq să luăm, nu-i magazin de vise tuuuu…) și ea, amabilă, imi răspunse:
– Nu! Iubesc, da’ încerc să mă las!
– Păi, te iei de fumat, că ieși în câștig, zic!
– Nuu, că mă gândesc și la sănătate
– …Şi eu!

Aici avem aer conditionat, deci ne putem odihni, ținem legătura…!

Geo.

***

Partea a II a

Avem ceva hărți, sumare, iar GPS-ul valorează exact 2 bani în zona asta, așa că, ne-am cam rătacit, știu că nu te miră… Am văzut exact trei semne de circulație și alea puse la mișto!

Nu-i nimic grav, imi zic, suntem printre oameni și, în prima localitate, opresc să intreb doi tineri, care se făleau, nevoie mare, cu motocicleta lor…
Le spusei unde vrem să ajungem, că măcar atâta știam și noi încă din țară, și insistai:
-Da’ e departe localitatea asta, măi băieți?
-Da bă, e departe rău…!
-Aproximativ?
-Aproximativ.

Le-am mulțumit pentru indicații și, mai nedumerit ca la la inceput, opresc in fața unui chioșc de ziare, am zis să abordez pe cineva mai citit…
Bună ziua, știți…
Ia gavariu tolko pa ruski! – mă avertiză „marea mea speranță”…nici nu se putea mai bine, mă gândii că avusei și zile mai proaste…
Dar, în secunda următoare, femeia iese din chioșc, încuie ușa și mă duce până-n intersecție. La câtă gimnastică am făcut în viața mea, am înțeles, rapid, că trebuie să mă țin după aftobus până la prima stație, la țvetafor (a se citi semafor) și apoi, neaparat na levo (stânga -se putea altfel?).
Am mulțumit frumoooos, am plecat și am și ajuns, în sfârșit, pe drumul cel bun…

Cât de ușor au reușit rușii să indrume popoare întregi… (vreau să adaug că, în ceea ce mă privește, na levo însemna west, da?). 😉

Geo.

***

Partea a III a

Uitai sa-ți spui, că pentru a avea parte de asemenea aventuri, ai nevoie de pașaport.
Şi cum n-aveam unul valabil, mă upgradai, imi făcui altu’, ultimu’ tip, biometric, deci, îs cipat , cu datele la vedere, bașca nr. 666 din cip,- bonus!
Iți dai dai seama? -50 de elemente de siguranță într-un singur cip!- ca magazinul Victoria, pe vremuri: 50 de magazine intr-unul singur sau ca salamul Victoria: 50 de salamuri intr-unul singur!

Cred că masonii şi teroriştii se bat acum să-mi fure identitatea și să mă compromită iremediabil. Imaginația nu are limite, e o infatuată, și o nesimțită, și o….

Am aștepat două săptămâni, cu emoția-n gât să-mi fie gata cipu’ că nu știam ce datorii mai am pe la Administrația Financiară, adică la stat și ce părere mai au ăștia despre mine…
Auzisem că scriu tot, tot, ce mai încolo și-ncoace, dosar de cadre nu glumă. Nu de alta, dar citii că te poate scana oricine, că datele nu-s criptate și te faci de râsul curcilor când toți din jurul tău cunosc părerea organului despre tine și tu n-ai habar, zău așa!

Veni și ziua mult așteptată, luai documentul electronic (ce mișto sună!), anunțai copilotul și, a doua zi dimineață, mort de somn, că nu putui șă dorm de curiozotate, plecai spre vamă să-mi citească cineva istoricul, ca prezentul și viitorul nu mă mai interesau.
Totul depindea acum de cip!

Mersei ceva drum și, la un moment dat, vazui pe un indicator, Vama 8 Km, mai mersei 2-3 minute alt indicator, Vama 8 Km.
Zic, na belea, am intrat in tunelul timpului din cauza lui 666 din cip.
Nu mă dădui bătut cu una cu două și apasai pe accelerație, in scurt timp ajunsei la vamă.

Aici rând, nu glumă!- soare nu jucarie!- nervi nu plictiseală! Totul se mișca cu încetinitorul!

Dupa vreo doua ore ajungem în dreptul ghișeului Poliției de Frontieră, ne interoghează despre scopul si durata vizitei, verifică mașina dăm pașapoartele și, in timp ce le scana, întreb curios:
– E de bine?
Se uită nenea ăla mirat în documente,apoi la mine și mă întreabă:
– Da, carte verde n-aveți?
– N-am! …E de bine?
Nu!

(to be continued) 😉

Geo.

Partea a IV a

Deci, n-avem carte verde, n-avem parte de holiday!

Se supără copilotu’ că o adusei fără  pregatire prealabilă, intoarse harta și-mi dictă:
– Pornire de pe loc, viraj stânga, 180 grade, liber dreapta!
-Stai tu, că venirăm în aventură sau ai uitat? -hai, că te invit la prânz, la restaurant, păi nu-ți promisei mâncare tradițională, renunți așa de ușor?

Aplanai conflictu’ din cockpit și plecai să mă lămuresc cu vameșii.
Răspunsul fu scurt și la obiect: se poate rezolva, relativ simplu, la ei…
Pornirăm și peste 200 de metri eram la ei, predăm documentele, plătim taxa ecologică, schimbăm bani la un ghișeu pe care scria Bancă și în final cerem lămuriri pentru obținerea cărții verzi.

O vameșă frumoasă și prea tânără îmi spune că trebuie sa ajung la o statie peco, cam la un kilometru distanță,pe mâna stângă, unde, pentru o anumită sumă, ni se face numaidecât această asigurare.

Mulțumiți, așteptam acum pașapoartele să putem pleca, dar surpriză… Vameșa imi zice:
– Plecați singur, dânsa rămâne, aici „zălog”!  După ce faceți asigurarea, vă dăm și doamna cu pașaportul dumneaei.

Cred că nu vrei să afli cum arătam sau ce ziceam în gând…Mă urc rapid în mașină și demarez in trombă de frică să nu mă prindă copilotu’…

Era trecut bine de ora prânzului, totul frigea in jur iar aerul condiționat din mașină parcă nici nu exista…
Ajung, opresc și cobor la benzinarie. Intru. Aceeași atmosferă ca și în mașină.

N-o să dureze o veșnicie, imi zic, și intreb singura persoană din incăpere, care-și făcea vânt cu o revistă, dacă am ajuns unde trebuie și dacă poate să-mi facă  asigurare.
Răspunsul a fost  răspicat, afirmativ: – Cum să nu se poată? Numaidecât!
Scoate telefonul mobil dintr-un sertar al case de marcat, tastează un numar și’ncepe:
Galina, ce faci?….dă-mi-o pe mă-ta!…Nadia, faci o carte verde?….bine, da ,in cinci minute..te așteaptă băietu’ aci…
Mă privește victorios, drept in ochi si-mi zice: Gata, s-e rezolvă îndată…vine fata acuș….

Așteptam afară, la umbra copertinei benzinăriei și mă gândeam cum minutele se scurg în defavoarea mea și cum n-am să mai gasesc nici urmă de copilot în vamă… Eh, cam după jumătate de oră, apare „fata”. Lată’n spate, cu două sacoșe în mâini, transpirată leoarcă, cu papuci de plastic in picioare, cu călcâie crăpate și-mi face semn s-o urmez…

Intrăm intr-o cămăruță cu de toate, în care nu se putea respira, și după ce scoate ditr-o sacoșe un maldar de documente, imi completează si mie trei cu o sumedenie de date, cam ca in cipul pasaportului și dupa 15 minute aveam carte verde.

Mă grăbesc inapoi spre vamă să văd dacă mai am copilot.  Ajung, caut și, spre norocul meu, găsesc. Se împrietenise  cu vameșele și chicoteau.
Aflase deja cum puteam să obțin din țară această extindere de asigurare și săriră, în cor, cu gura pe mine.

Prezentai cartea verde, primii ce mi se promisese, o luai în mașină, fără să ridic un deget, nici chiar cel mijlociu și plecai făcând cu mâna, ca semn de recunoștință, vameșelor….

Geo.

Partea a V a

Mie îmi plăcură oamenii din părțile astea: simpli, cinstiți, joviali și cu credință. Am aflat de la ei că ne invidiază un pic pe noi, ăștia de dincoace, pentru trei lucruri și anume că: locuim în blocuri cu multe etaje, că avem automobile și că putem munci oriunde în UE.
N-am vrut să le schimb părerea că prea ne lăudau… Sigur, la primăvară , vor avea altă impresie.

Deci, revenirăm, oarecum grăbiți.

Ne spuse o conațională, abordând o ținută violet, de nașă, în timp ce ne serveam cina la un resturant, că domnu’ Dan preia puterea împreună cu Partidul Poporului și că merită să fim martori la mărețul eveniment.

Până terminarăm de servit, eram la curent cu tot ce mișcă la noi: politică internă, externă, economie, muzici, vreme…

Am fugit la somn și dimineață am trecut, incredibil, fără nici o problemă în patria mumă.

De cum se văzu în siguranță, copilotu’ scoase harta, desenă cu pixul, în dreapta un dreptunghi în care scrise apăsat: „Pe aici nu se mai trece!”.
Dacă i-a placut istoria cand era elevă… Am înțeles-o!
După vreo cinci minute de mers îmi arată ce-a scris și-mi zice aproape răstit:
– Mai rău nu se poa-te!
– Stai liniștită, eu rămân optimist, se poate!

Pe la prânz, bila mea iși aduse aminte de cina cu tanti Violeta și-ncepu iar sa-și facă de cap.
Oprii la o farmacie că aveam rețeta la mine și cerui  metoclopramid…
– Câte vă dau?
– Păi, o cutie? Ce termen au?
– Până în 2014….

– Meteorin… n-avem, dar va putem da Gasex.
– Sigur înlocuiește ? Ce culoare au pastilele? Bine, iau!  Împărții greșit literele…

Imi dă femeia  pastilele, bonul fiscal, restul la bani, imi multumește și-mi spuse să mai poftesc.
– Fiți sigură că am să poftesc, dacă nu ma lasă bila!

Nona, nu respira ușurată (că citii articolul tau cu resuscitarea), nu mă las, urmează aventura spre west!

Geo 😉

***

Partea a VI a

-Ce dacă suntem în secolul XXI? Are Jiji palat?
-Are!  Îi face Justiția ceva?, că are si ea, palat! Cotroceniul?, Parlamentul?, cultura?  Aud? Păi, vezi, dom’le?
Așa mă abordă un „ moștenitor de palat”, deunăzi, intervenind în cadrul unei discuții mai ample, pe una dintre terasele-berărie arhipline din oraș.
Un tip uşor ameţit, din cauza băuturii, aş zice eu, din cauza oboselii, ne spuse el,  încercă să mă convingă să fac o investiție „ cu bătaie lungă pe termen scurt”: să-mi trag palat!?

Eram impreună cu un amic pe care nu-l mai întâlnisem de ceva vreme pentru că se mutase cu reședința undeva la țară din motive pe care n-apucă să mi le spuie încă.

Moștenitorul mi-a mărturisit că l-am convins repede că sunt un tip serios, familist şi antialcoolic, la bază. De cum mi-am comandat un suc neacidulat la bar și-a spus că eu sunt alesul!  Mi-a zâmbit cu gura până la urechi, făcând sigur febră musculară și m-a-ntrebat, autoritar, fără ocolișuri:
-Te bagi?  Dinescu, marele poet-revolutionar sau invers ( cine mai  despică firu-n patru acuma), de ce-a  făcut-o?  Îți zic io: de dragul culturii care lipsea în acea zonă, domn’e!
Setea de cultură părea de nestăvilit, se ridică de la masă și reveni cu patru sticle de bere. Simți nevoia să ni se justifice: „Nu, că am luat și pentru frate-miu, tre s-apară…”.

Moștenitoru’ adevăr grăi. În câteva minute, de masa noastră se apropie, pe vreo două, trei cărări, un individ aproape muci, care făcea eforturi disperate să evite şanţurile şi stâlpii care îi tot ieşeau în cale.
La un asemenea eveniment, toți urmașii, în depline facultăți mintale trebuiau să fie de față. Negocierile și reclama argumentată aveau să-și spună cuvăntul mult mai târziu… Degeaba le explicam că nu vreau să cumpăr decât un suc și să schimb doua vorbe cu amicu’, că asemenea investiţii, chiar dac-aş fi bancher, n-aș face… Cine mă asculta?

Până la urmă, fratele-moștenitor și-a dat seama că nu-s prea aproape de cultură, că de, cultura în acțiune înseamnă civilizație, iar eu tratam  moștenitorii palatului cu dezinteres și aroganță nejustificată… Nu, nu ne supărarăm! Totul începuse de la cultură, așa că…

Fără înjurături și blesteme, convenirăm, pur și simplu, să ne despărțim, nu înainte de a-mi da o poză cu intrarea principală a palatului, că , cine știe, poate mă răzgândesc sau poate cunosc pe cineva mai sensibil…

Luai poza și amicu’ și plecarăm grăbiți la treburile noastre.

N-apucai să aflu de ce se mută ăsta la țară, imi făcu semn din mașină că mai discutăm la telefon despre… palat! …Nebuniși?

***

Partea a VII a

Deci, am fost ocupat, m-am culturalizat!

Văzui afișul ăsta, într-o intersecție importantă din comuna… contează? Dacă da, iți spun: Vernești, vezi că nu mai contează? Oricum, trupa este în turneu național, se retrage strategic de pe un anume litoral.
Când am văzut, citit și ințeles afișul, am hotărât: „facem pauză, încarcăm bateriile, că avem cale lungă și cine știe când ne mai întâlnim cu asemenea ocazie?”

Am dat telefon să rezervăm locuri, dar mi s-a răspuns că nu mai sunt decât la casele de bilete înființate ad-hoc: în piața de păsări, la cantonul de la barieră și probabil la barul lu’ Fălcosu.

Am dat fuga la bar, că era cel mai usor de recunoscut după lumea bună care aştepta să se schimbe butoiul de bere,  gătită de spectacol.
Întrai în vorbă cu o pereche mai tânără care dansa discret pe melodia lu’ Albert -„Dacă ai noroc și soartă”, difuzată, pentru promovare, de dimineață în bar și afară pe toată ulița.

Mă interesai de bilete, dar, din pacate, nu mai erau de la prânz. Un tânar care spărgea semințe de floare, se apropie conspirativ și-mi spune pe un ton scăzut, așa, să aud numai eu… că prezentam încredere și că mă văzu că-mi plac manelele după îmbrăcăminte…„dacă vrei bilete, mergi la ăla grasu, e șefu’!”
Mă prezint, regulamentar, îi zic omului că vreau să scriu despre el și spectacol în Jurnalul lui Manon și că orice reclamă-i binevenită.

Mă înțelege, știe cât de greu se câștigă azi  un ban, mai ales dacă nu ai pregătire și consimte să mă ajute. Așa că…îl cheamă Ștefan, dar mă roagă să scriu Liviu, că-l mai cunoaște lumea și n-ar vrea să se facă de râs. A lucrat în Italia cam doi ani și odată cu criza, le-a  luat pe Tatiana și Ludmila și au venit în România, unde impreună cu Petronela au pus bazele trupei de dans erotic.
Recunoște că vremurile bune s-au dus și nu crede ca le va mai întâlni… A ajuns să  facă turnee la țară și să accepte si plata-n natură… Nu-i de râs, ultima punere în scenă s-a numit: „Show-ul și gâina”; se putea intra și cu 30 de ouă, dar a venit căldura și de teamea  Salmonelei  a renunțat.

Fetele se descurcă cum pot, e vorba de costumele de scenă și nu numai, care se mai rup, se demodează si trebuie înlocuite… De unde bani? Aștia vor acum impozit  și pe venitul din drepturi de autor. Se gândește din ce in ce mai serios să plece înapoi în Italia, în constructii, dar s-a legat prea tare de fetele astea și-l doare sufletul….de artist.

…N-am vazut spectacolul, că locurile presei erau date de mult, am ascultat din drum bucata asta:
Off, soarta…

Ne-am urcat în mașină și-am plecat mai departe plini de încredere.

Nona, nu-i răzbunare, tuu, pentru linku’ cu manea, pe care îl puseși în jurnal!  He, he, he…

Geo 😉

***

Partea a VIII a

Alaltăieri vremea a fost regizată perfect, cu soarele ascuns după cortină și fără o picătură de ploaie pe tot itinerariul parcurs.

Am ajuns în Hobița dimineață, în jurul orei 10, pe un drum prost asfaltat, dar mărginit de case frumoase cu multe flori de talie mare în fața gardurilor.

Înainte de a vira la stânga, spre Casa Memorială „Constantin Brâncuși”,există un  așa-zis, parc, cu iarbă necosită, de înalțimea piedestalului pe care se află bustul căutătorului de forme în stare să aducă bucurie oamenilor. Suntem nevoiți să renunțăm la intenția  de a  vedea bustul și mergem mai departe, cam o sută de metri și oprim pe dreapta. Muzeul e pe stânga.

Eram curios să văd și să aflu mai multe despre începutul de drum în viață al artistului-zeu care a reușit să extazieze sau să tulbure privitorul avizat, în egală măsură.

Casa Memorială „Constantin Brâncuși” se află în administrarea Muzeului Județean, subordonat Consiliului Județean Gorj( de parcă ar conta asta!).
Ajungem în fața unei frumoase porți din lemn de stejar sculptat ce ne promite trecerea spre lumea copilăriei acestui „prince paysan” cu barba argintiu înspicată, ce avea să îtrerupă ceva mai târziu, liniștea desăvârțită a acestor meleaguri cu strigătul unui cocoș sau zborul în văzduh al unor păsări măiastre.
Dincolo de poartă, o căsuță cu pridvor, din bârne de stejar, cu trei camere joase și burdușite cu o sumedenie de lucruri care nu au fost niciodată ale familiei. Nici familia nu cred că a locuit aici.
În dreapta casei, o pivniță și un coșar din bârne și împletitură pe care nu le-a văzut niciodată Brâncuși, nu pentru că ar fi plecat de acasă, în Târgu Jiu, la 11 ani (a mai avut câteva tentative și mai devreme, dar era recuperat de mamă, de fiecare dată) ci pentru că ele au fost aduse și montate pe vatră să pară gospodăria completă.
L-am întrebat pe ghid:
– Până la urmă, ce-i autentic?
– Știți, nu s-a bănuit că Brâncuși va ajunge pionierul sculpturii abstracte și nu prea s-au păstrat multe obiecte…

…Așa-s juveții, făloși și plini de glume.  Încerc să gândesc ce ar fi făcut americanii din zona asta…

Pentru o taxă de 5 lei, am primit 4 bilete a 1,2 lei, aproape 5 fraze și un zâmbet iliescian din partea ghidului, un domn bine, dar îmbrăcat prost sau invers, care ne-a poftit să călcăm pe urmele bucuriei de copil a lui Brâncuși.
O treime din pridvor era ocupată de o miniexpoziție cu suveniruri ce nu făceau decât să păteze ideea de artă (o glumă nereușită!).
Ghidul-vânzător fu de acord cu noi și, ca să nu pară mai prejos, cită din memorie: „La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre” (cât adevăr și cât de greșit perceput, o altă glumă! ).

„Lumea a devenit un loc oribil, populat de negustori, unde străzile sunt pline de ură, unde chiar şi copiii sunt otrăviţi şi unde n-a mai rămas loc pentru un artist“, ar fi rostit El prin 1949.

…Și ne mai mirăm când aflăm că străinii îl cunosc ca pe un artist francez de origine română. Încercati să aflați sau să vedeti ce au făcut francezii în această directie…

Am lăsat în urmă „planurile mărețe” ale celor ce păstoresc cultura acestor locuri, neputința și ignoranța celor mai mici și am ieșit pe poartă, am urcat în mașină și am plecat, pe urmele Lui, spre Târgu Jiu.

Geo.

Despre ce mai aberează Manon, azi?

Despre nimic. În gând. Plictisită de moarte de ea însăși.

Ascult ASTA, a dracului melodie, ce doare…

***

Sunt aici, dacă vreți să povestiți ceva despre voi.


*
Comunicare. E nevoie de două guri vorbitoare, dar, mai ales, de patru urechi ascultătoare.
Ești exploziv și spectaculos, iar celălalt te privește cu respect, oau, ce personalitate!
Emulat, ar vrea să spună și el ceva. Inspiră aer în plămâni, moment în care îi acoperi gura și nasul, cu palma, și spui: “Știu ce vrei să faci”. Și ilustrezi, expirând aer, cu zgomot…
…În timp ce celuilalt îi ies ochii din cap ca la melc. …El, de fapt, voia să fluiere admirativ.

*
Comunicare. Ești foc de artificii. Celălalt privește spectacolul cu ochi sclipitori. Și scoate, emoționat, un artific de ăla anemic, de pe vremuri, îl aprinde și ți-l arată, știi, îți aduci aminte de…
Nu mai apucă să termine. Palma ta este, iar, pe gură: “Save it!”
Ochii lui, iar, de melc; …Sufletul, oală sub presiune.

*

Comunicare. Spui o glumiță. Celălalt – încearcă și el.
Palma, iar, pe gură, sub formă de time out, căci tu știi tot.
Moment în care ochii celuilalt nu mai sunt de melc, pentru că au explodat supapele.
Victime: și tu, și el.

*
Comunicare?…

…Să-i zicem maraton pe circumferința unui singur EGO.

Vă rog, puțină atenție, dragii mei
(Aici ea bate de trei ori cu ciocănelul în masă, pentru a face liniște, deși nu e nimeni în zonă.)

Deci am oroare de ziua de vineri. Dar numai când sunt în concediu. Aș pune-o la pachet pentru când încep programul de lucru, și aș mușca puțin din ea, zilnic, timp de vreo…hmmm…opt ore?

Revenim, zic.

Noaptea trecută am bântuit pe net, hai hui. …Cântece vechi, imagini cu Bucureștii de altădată,  poeziile lui Sorescu, recitate de Tudor Gheorghe, alunecai, de la ușor spre grav, în interviurile cu Țuțea, cu Cioran – la el m-am împotmolit puțin, că mă puse dracu să citesc ditamai manualul de descompunere de pe site-ul ăla cu cărți, de am crezut că orbesc, până când mi-am dat seama că exista posibilitatea de a mări textul…

(Ciocănel ferm în masă, pentru a opri hohotul de râs al audienței… De unde, ca nu-i nimeni aici, acum, cand scriu…)

Bref. hoinărind pe net, am găsit ceva și zic, moamăă…pe astea le pun mâine în jurnal, să se râdă și dragii mei…

Azi, ahh.. deci e vineri, trecem peste.

Eu am inima maaaare.

Las imprimate în coala de eter două linkuri, cu show-ul pe care îl dă un magnific.

Așa. Pentru cazul în care poposiți în vizită. Să râdeți și voi, că eu nu mi-am revenit, încă.

Calculelele

Bețivul

(Ciocănel de sfârșit de ședință. În jur, nici țipenie de om.)

Vă iubesc, uikend minunat și surâzător!

P.S. Dacă aveți și voi linkuri hohotitoare, așterneți-le aici, să se bucură și inima mea…
…Pe care am beut-o. 😉