Azi am venit la şcoală cu tramvaiul, să nu mă mai asfixiez în metrou şi să mai dau o pauză claustrofobiei.
La mijlocul distanţei, tramvaiul a pocnit în fund o maşină roşie, condusă de o femeie rotundă şi purie, machiată mult.
Vatmanul a coborât să constate paguba, şi a rămas acolo, să se împrietenească cu madam.
Saună. Uşile blocate, nu puteam cobori.
Toată lumea murmura în barbă, cu grijă să nu audă vecinul protestul flasc.
Îmi fac loc în tramvaiul plin, până ajung în coadă, şi îmi împing pe geamul minuscul vocea: “Scuzaţi-mă, dacă tot rămâneţi acolo, deschideţi-ne şi nouă uşile, vă rog!”.
…Ca şi cum ar fi primit un semn invizibil, tot poporul din tramvai începe revolta, protestând împotriva nesimţitului care îşi bate joc de cetăţeni, lăsându-i să se sufoce fără să înţeleagă că ei au treabă, nu au timp de prostii, să-l ia dracu’ de dobitoc, dacă nu se uita pe unde merge, cine e de vină, şi vaca aia, aşa e cu femeile la volan, se proptise pe şina de tramvai etc.
Vatmanul părăseşte femeia, după ce mai sta trei minute, strategic, şi se întoarce în tramvai.
Toată lumea tace melc.
Eu cobor la prima staţie, ca să am timp să mă usuc de transpiraţie şi să îmi revin din iminenta lipotimie.
… Ocazie cu care am înţeles, în sfârşit, cum e cu revoluţiile.
La noi (la romani) se nasc aproape moarte… revolutiile…
corect.
…de regula, ni le nasc altii, si noi le adoptam, sub pretextul mamaligii care si-a gasit momentul propice pentru a exploda.