Fantastic, ce ruptă de realitate sunt eu…Cât de mirate sunt putorile, când le deranjezi să facă o treabă ce le stă în atribuţii… Naţie de leneşi metafizici… Seriozitatea cu care îmi fac eu treaba e privită ca un afront, că şi aştept întrebarea veninoasă: “Ce mă trezeşti, femeie, din somnul meu legal, din timpul serviciului?” Ooff…
Archive for December 9th, 2004
Urc în 104 încărcată de bagaj. Rucsacul îmi taie mâna, am şi umbrelă (bravo, madam, vezi că n-a plouat?!?).
Pe scaunul din faţa mea stă un ţigan. Se uită dezaprobator la mine, căci, în goana lui nebună, şoferul pune nişte frâne atât de artistice, încât cu greu mă ţin de bară, şi cu greu ţin plasa să nu devieze în gura ţiganului care stă, cu mâna în kur, jos pe scaun. Privind dezaprobator…În loc să mă lase pe mine, femeia, să stau jos, că am greutate în mâini, şi nu-mi pot ţine echilibrul. Auziţi şi voi, mă priveşte de sus, de acolo, de jos, de unde e el…Şi neamul lui…Că, mai să mă pufnească şi râsul. …Nu ar trebui să stea, oare, în picioare, cu mâna în te miri ce buzunar al vreunui călător???
Se poartă şepcuţele ştrengăreşti. Îmi stă bine cu şepcuţă ştrengărească.
Azi am fost într-un loc în care nu ajung prea des. Lipscani. Era plin de şepcuţe, de toate culorile. Atârnate pe tarabe, cocoţate pe manechine, în magazin, peste tot. Şi fulare frumoase, lungi, trăsnite, ademenitoare. Nu-mi pot permite, am doar 200.000 de lei, de trai. Intru în petshop-ul de pe Şelari, şi… cumpăr pentru veve fân, nisip pentru băiţă, şi seminţe. 150.000 de lei. O avere. Dau pentru Pepita cât aş fi dat pentru şepcuţa pe care mi-o doresc de multă vreme. Aşa fac întotdeauna. Aşa am făcut şi pentru bărbatul pe care l-am iubit, am cumpărat, întotdeauna, ceea ce îi trebuia lui. Asta mă făcea să mă simt bine, văzând că este el mulţumit… Spre deosebire de el, Pepita nu va pleca. Deseară, va sapa bucuroasă şi sperioasă, săltăreţ, în fân, va face băiţă în nisip şi va roade seminţe. Iar eu voi fi fericită, privind-o. Dă-o dracu’ de şapcă!
Am probleme cu stomacul. Iar. Îmi e o frică de moarte, să nu am crizele alea crâncene. Frumos tablou: eu, singura în casă, de sărbători, tăvălindu-mă pe jos de burtă. Doamne, ai milă de mine!
Ăştia de la Caţavencu ar trebui să îmi dea ziarul pe gratis, la câtă reclamă le fac eu, involuntar. Şi anume, râd. În metrou, mă aşez pe scaun la răsfoit, şi, pe măsură ce intru în citire, trec brusc de la zâmbetul jenat, să nu zică aia că sunt nebună, la chicoteli cu lacrimi în ochi.
Ba chiar, azi, m-am surprins – vizionând poza de pe prima pagina- excelentă- că am pufnit în râs brusc, fără o avertizare prealabilă.
În metrou a reapărut ţiganca aia, care cânta la vioară pe principiul durerii de dinţi: surd, la început, din ce în ce mai tare pe urmă, agresiv şi disperat-interminabil… Data viitoare o să am o discuţie calmă cu ea, pe principiul extracției fără anestezie.
