Jurnalul lui Manon.

Azi primesc telefon de la bărbatul părăsitor. Se tot cacă pe el, de vreo lună, să îmi lase la poarta facultăţii, cele două bluziţe care îmi rămăseseră la el… Zice că vine să le lase.
Simt că mi se sfâşie inima. Intru în trepidaţii, şi mă inneacă plânsul.
Umblu bezmetică prin facultate, să uit că va fi prin preajmă, să îmi calmez sufletul ăsta zbuciumat. Mă întorc în birou şi îmi arunc ochii pe telefon. Mă sunase. Îl sun şi îmi explică, politicos, că mi-a lăsat plăsuţa la poartă, îmi dăduse doar beep, ca să ştiu că a fost pe acolo.
Iau plasa, care conţine hainele mele în alte trei plase- fiecare cu câte două noduri. Printre haine, o pungă de bomboane cu ciocolată, şi o altă punga de jeleuri harribo. Mă năpădeşte un plâns, de se cutremură scaunul. Mă copleşeşte aceasta atenţie. Jiul trece prin ochii mei… Trebuie să mă calmez, isterică dracului. Dau să scot toate bluziţele, şi găsesc un plic cu 1.500.000 de lei…În condiţiile în care eu nu mai aveam în buzunar, până pe 10 nov., când iau banii, decât 50000 lei…
Plâng aşa cum nu am mai plâns de multă vreme. Adânc, amarnic. S-au dus dracu machiajul, rimelul. Am nasul roşu ca o gogonea, şi inima-rană.
Pun punguliţa de jeleuri pe birou, şi mă aşez în faţa computerului, să citesc o ştire pe net, ceva, ca să mă potolesc, nebuna dracu’…
Şi văd.
…De un colţ al pungii, acolo unde era puţin lipicios, ca dezlipise preţul… atârna un fir de păr, de vreo 30 de cm, negru ca abanosul. Părul “ei”.
… Vezi tu, Doamne, de asta refuz să mă întâlnesc cu el…Nu pot să ştiu că iubeşte deja, că e fericit, nu pentru că nu îi doresc să iubească, ci pentru că eu sufăr întreit… Şi-mi trebuie şi mie timp să mă întremez…
… Aşa că nu înţeleg de ce mi-ai pus acest fir de păr sub ochi… Sunt şi eu un biet sufleţel, nu-mi ajunge atâta suferinţa? Spune şi Tu, chiar nu îmi ajunge??