Jurnalul lui Manon.

La ora la care scriu asta, înca nu e război.
Mă uit pe geam, respir adânc și zic să țin minte momentul.

Sper să nu fie război, dar mă gândesc așa, că n-o fi etalat Putin toate tancurile ca să vadă lumea ce dotat e sceleratul, după care le retrage tiptil și demn spre casă…

On the other hand, pe principiul clasicului banc cu “presimțirea”, americanii par ca vor razboi mai mult decat rusii.

Ion o duce pe Măria la plimbare prin pădure.
Măria: Ioane… Eu am așa, o neliniște, ca o presimțire, ca tu vrei să-mi faci ceva în pădure…
Ion: Nu-ți fac nimic, fă, te luai de la mă-ta, tot așa te duc înapoi.
Peste ceva timp, Măria, neliniștită: Ioane, iar am presimțirea aia că-mi faci ceva…
Ion: Fă, n-auzi că nu-ți fac nimic? Te plimb, atâta.
Trece iar timp, iar Măria îndrăznește din nou: Ioane, mai bine fă-mi tu treaba aia, ca să scap de presimțire.”

Mai rămâne, desigur și dilema din titlu.

Știre:
Mircea Dinescu vrea să-și vândă celebrul pulover cu care a fost îmbrăcat la Revoluție ”Să câștig și eu măcar ceva”

Asta a fost știrea.

Toată lumea știe cum o duce Dinescu, de la revoluție, încoace.

Auzi, “să câștige” și el ceva.
…Niste muie, “săracule”?

“Soțul Gabrielei Szabo protejează natura. Zsolt Gyongyossy conduce o mașină hybrid în valoare de 35.000 de euro”.

Dupa posibilitati, coane Fanica.

Si eu protejez natura.
Conduc, cand o  Strida, cand un Dahon, in functie de vreme.
Ambele luate de pe olx, ca tot le arunca nenea ala, dupa ce le a janghinit vreo zece ani.

Protejez natura SI reciclez.

Da, inca mai platesc rate la CAR ul ala, dar, foarte important, dati-va dracu cu stirile voastre inepte despre “burghejii verzi” care te incaleca si pe biata pistă de bicicleta.

Merg pe jos, la work, să evit autobuzul.
Pe stradă păstrez distanța.

Azi, pe trotuar, cam la doi metri de femeia care vine din sens opus, mă pocnește în nas un parfum.
Ditamai norul de parfum – solid și cu volumul a două tancuri de război – o precedea pe doamnă, ca un convoi funerar de faraon cu îmbălsămarea expirată.

Mi-a venit să, dracu, tușesc, strănut simultan, dar m am abținut.
Noi, ăștia care mergem pe jos, nu scoatem sunete suspecte pe stradă, ca să nu ne uităm urât și sugestiv unii la alții, cu sprânceana ridicată a “Izoletă? …Anyone?”

În alte condiții aș râde, dar e prea trist.
Cuz.
Face it.
The worst is yet to come.

Duminică, 26 mai 2019, s-a scris istorie.
Și sunt
atât
de
mândră
că fac parte din ea.

În cazul în care intră cineva pe aici, să vadă ce mai fac, uite ce fac eu: merg, duminică, la vot.
Pentru că trebuie.
Pentru că nu mai ajută ieșitul în stradă.
Pentru că am această senzație stranie că ăsta e ultimul vot liber, căci dacă iese iar psd s-a terminat cu noi.
Pentru că pe mine nu mă reprezintă analfabeții, incompetenții și toată suita de infractori adiacentă.

Mergi la vot, prietene. Ia-i și pe ai tăi cu tine.

This is it – votul.
This
is
Enough
or
The
End.

Am citit pe net că această ființă cu ochi loviți de nulitate, pe numele scurt și la obiect – Cuc,  a înfăptuit o deplasare cu trenul până la Constanta, pentru a verifica daca cfr ul e in ordine. Nu, nu e in ordine.

Însa, într-un deloc surprinzator salt în timp, subordonații in charge și-au amintit de “vizitele prețioase”, alea care dădeau mult pe hectarul gol.
Drept urmare au fost curățate pe deplin șest wc-urile împuțite iar bietulului tren i-au fost date bice, de-a ignorat șinele dilatate si a ajuns in gara cu 5 minute mai devreme.

Babanul ministru a fost, deci, mulțumit, cfr-ul e pe drumul cel drept.
…Spre cimitir, aș adauga, în timp ce mintea mea l-ar invita pe Cuc la o rută mai lungă, recte în trenul bucuresti-tg-jiu, la clasa întâi.
Acolo:
– unde-ți ții trolerul lângă scaun, că nu-i spațiu sus;
–  preferi să riști să-ți îmbolnăvești rinichii – ca orice vizita la wc te expune ȘI la icter mecanic;
– pleci de paște din București pentru a fi sigur că ajungi în Tg-Jiu la timp pentru a ura celor dragi crăciunfericit.

p.s. muie psd, sunt în gară, cu cinci minute mai devreme decât întârzierea care mă așteaptă.

Am înțepenit, azi, de frig.
Ocazie cu care mi-am adus aminte de o istorioară; nu interesează pe nimeni, dar așa zâmbesc și mi-e călduț când îmi aduc aminte de ea, c-o aștern aci, să-mi fie de bine.

Decembrie, anul trecut.
Ajung la muncă și văd pe biroul colegei – mă rog, e o masă, nu birou, și-i lipită de-a mea – un ornament mărișor, un om de zăpadă.
Îmbrăcat frumos în alb rotund, cu năsuc portocaliu și tichie fistichie.
L-am iubit din prima.

– Iuli, ce-i cu ăsta micu’?
– L-am primit. Și am zis să-l las aici, să nu-l duc acasă.
– Lasă-l, da, că-i scump.

Peste vreo două zile mă găsește cu el în brațe, îl pupam pe tichie:
– Iuli, pot să-i pun nume?
– Ce nume?
– Andrei.
– …De ce Andrei?
– Că are ochi zglobii, de aia.
– Pune-i.

…Și uite așa, în fiecare zi guguleam omulețul de zăpadă, îl pupam, vorbeam cu el, de-am smintit-o și pe Iuli, care se întindea la el din senin să-l smotocească pe năsuc.
Căci da, are sens să te bucuri din orice.

Enfin.

Plecăm în vacanța de crăciun, trece vacanța, mă întorc la muncă.
Intru în birou, tropăi să dau jos zăpada de pe bocanci, o pup pe colega, mă așez, simt gol în dreapta.

– Auzi, bubule?
A mică fugise în bucătărioara improvizată, mânca ceva, că tot timpul ronțăie.
– Da, Nona.
– Unde. E. Andrei.
(pauză grea)
– Um… L-am dus acasă.
– De ce? 🙁
– Păi… a trecut… crăciunul.

Glisez ușor cu scaunul până îmi vede povestea din ochi:
– Iuli. Afară e zăpadă de jumate de metru. Iar Andrei e om de zăpadă, nu freakin’ moș crăciun. N-ar fi fost mai logic să-l duci acasă când înfloresc pomii?

Ah. Privirea aia a ei, de șoricel pe care pui lanterna, priceless.

Îmi vine să zâmbesc așa ca proasta de căte ori mi-aduc aminte.

Acum două zile.
Văd o foaie a4, plină ochi de text, lipită pe intrarea de la bloc.
Un fel de scrisoare lungă, cu pasaje roșii pe alocuri, font italic, chestii.
RADET transmitea bucureștenilor un mesaj scris uman, frumos, în care își cerea scuze pentru desele defecțiuni din trecut, justifica (tot uman) cu o mână pe inimă faptul că instalațiile au 50 de ani vechime…
Părea, așa, un fel de angajament…
Am scăpat un “wow”, iar la privirea întrebătoare a administratorului, am adăugat, sensibilizată, “uite, tati, ce frumos din partea lor, bravo”.
*
Azi.
A dispărut hârtia aia mare.
Pe intrarea de la bloc e lipită o fițuică cu mesajul cel de veci, sec, gen s-a spart ceva în cartier și vă intrerupem apa douășpatru de ore, punct.

Peste ceva timp va fi ziua mea de naștere (aici ea înghite pe sec un nod de spaimă).
Deci voi împlini, oficial, vârsta de (privire furișată stânga-dreapta) 86 de ani, pe care o amân de doi ani încoace.
Dacă m-am ramolit, m-am ramolit la capitolul manifestare. În sensul că, ascunzând compulsiv prin cotloane toată puritatea aia sufletească pe care n-a reușit nimeni să o murdarească -iuhu și bravo mie pentru asta- am ajuns să mă comport ca și cum aș fi împachetată în celofan. Adică rip femeia zglobie: s-a dus muzica, therefore nu fac niciun zgomot ca să nu sune scârțâitor.
Cum dracu ar mai putea fi zglobiu și vioi un om ca mine, în timpurile astea îmbolnăvite…!?
Aia zic, e de la vârstă. Dau vina pe vârstă; nu mai îndrăznesc să spun nimănui că infecția asta virală, propagată prin incompetență, analfabetism funcțional și impostură, de sus în jos, metodic, treaptă cu treaptă, seacă resursele, otrăvește sistemul imunitar și-i îmbătrânește intensiv pe ăia care, se știe, erau setați pe romantism și post-adolescență perpetuă.
Shit.