Am primit-o de la un om care mă iubeşte.
“Dar zâmbeşte, Manon… Uite, ăsta-i adevărul despre tine! Aşa eşti!! Ascultă versurile!”
… Zâmbesc, iubitule. 🙂
*
O dedic, mai departe, cititorilor.
… Au trecut, deja, patru ani? …Când?
Mi-e atât de dor de el, de-mi seacă lacrimile.
Adrian Pintea. Unic. Irepetabil.
Nobleţe.
Spirit.
Demnitate.
Lumină.
Ascultă muzica din clip, cititor, cât timp eu îţi voi şopti:
Am cunoscut un om care era dincolo de tot ceea ce este omenesc, cu zâmbet lumină. Un univers întreg sclipea în ochii cei mari de poveste…
Acum patru ani, primeam un telefon care mi-a tăiat sufletul în două… “Nooonaa… Adi al meu se duuuce…”
Ahh… Doamne…
_____________________________________________________
Domnule Profesor,
Vreau să ştiţi că vă iubesc la fel de mult şi că nu m-am schimbat deloc, aşa cum v-am promis.
Nona.
Greena evergreena.
O știu.
O pup în creștet, sau o strâng în brațe.
O citesc. E în top, și are și de ce să fie acolo.
Ea este precum scrie, nu se dă altfel.
Face parte din categoria aia de bloggeri autentici – care se dezvăluie, pe net, nu se acoperă cu zahàruri neverificabile.
M-a rupt, cu ceea ce ascunde grina, azi, printre litere.
Am urât, urăsc și voi urî bărbații lași
Mă loviși direct în plex, grin.
Deci mulțumesc pentru că și te iubesc de-fi-ni-tiv!
Mă ustură ochii.
De la nesomnul de azi noapte.
De la căldura ucigașă de azi.
…De la plâns, de fapt.
*
Eram în culise. Pe scenă, se desfășura Gala.
Îi ajutam pe copii să dea premiile. Voi stați pe scenă, mami, iar eu fac pachețelele.
N-am vrut să aflu de dinainte cine ia premiu. Îi iubesc pe toți și punct.
Când se strigau nominalizații, îi întrebam pe ai mei: Cine o lua?
Deci eram în culise. Premiile se sfârșiseră.
Pe scenă urcă Rectorul. Se îndreaptă spre microfon și se adresează sălii pline:
Voi acorda un premiu foarte important. Premiul Rectorului. De fapt, nu e premiul meu, ci al vostru…
Diana mă întreabă: Cui îl dă?
Mă uit la masa goală și mă taie la inimă, doamne, am uitat un premiu? Nu sunt toate obiectele aici?
… Și aud, ca prin ceață: …Se acordă directorului studioului de teatru, Nona Oprișan.
Am încremenit, de șoc.
Am urcat scările, cu lacrimile în beregată, uitându-mă în ochii rectorului cu privirea de salvați-mă.
Parcă mă frânsesem pe dinăuntru și mergeam în relanti, tremurătoare.
Am bălmăjit un mulțumesc, cu pieptul zguduit de suspine pe care încercam să le opresc.
M-am întors spre sală, și am văzut, cu ochii împăienjeniți, copiii – care mă aplaudau.
Cei de pe scenă mi-au umplut brațele de flori roșii și m-au îmbrățișat…
Eu aș fi vrut să fiu demnă, dar deja suspinam ca un om fără aer.
Nu puteam vorbi.
Dar simțeam nevoia să comunic.
Cu ce?
Mi-am pus mâinile la buze și le-am trimis pupic celor din sală.
Apoi, mută, am șoptit un fără sunet: V ă i u b e ș t e m a m i.
Și m-am întors în culise, cu genunchii moi de emoții, sufletul copleșit și onorat, inima – praf și machiajul, varză.
*
Mă ustură ochii.
… De la plânsul cel bun.
Contează. Să simți. Că ești. Iubit.
Garçon, fă-mi, te rog, puţină umbră cu body-ul tău sculptat, şi te rog să nu vorbeşti, ascult valurile. După care te rog să îmi aduci ceva de băut. Fără alcool. Rrrece. Cu multă gheaţă. Într-un recipient gen nucă de cocos. Mulţumesc.
Ţineam ochii închişi, în autobuzul gol, şi respiram aerul condiţionat care îmi vântura parfumul din păr.
Merg spre şcoală. Mai avem azi şi mâine.
Aşa că am prins un moment de visare.
Pup cititorii. …Ăsta-i alt moment frumos. 🙂
Eşti artist, eşti nebun.
Asta auzim. Frecvent.
*
Aseară, după spectacolul cel minunat, strângeam recuzita, când sună telefonul.
Era un student masterand. Avea vocea sugrumată.
– Alo, doamna Nona, sunt la Sala Atelier şi un domn necunoscut a venit aici, m-a înjurat şi a încercat să mă lovească.
– Vin acum.
Le spun, din mers, lui G. şi lui Alex, haideţi cu mine, e unu’ care vrea să-l bată pe Dani.
Alergăm într-un suflet.
Necunoscutul se dovedeşte a fi nenea ăla bătrân care face parte din echipa de curăţenie cu care avem contract.
De regulă, e politicos. A fost şofer, pe vremuri, şi are aspect de dinozaur ceauşist scos la pensie forţat.
Nu mă pot înţelege cu el, e furibund şi incoerent, are ochii tulburi şi bombăne ceva de chei, că nu erau cheile.
Încerc să îi spun că, şi de această dată, a venit prea devreme, suntem în plină Gală şi curăţenia se face, conform contractului, de dimineaţă. Mai mult, îl rog să aibă grijă la atitudine.
Nu mă pot înţelege cu el.
Îmi aruncă, turbat, cheile şi ce mai avea în mână, direct în faţă.
Mă feresc la timp şi îi spun:
– Vă rog să părăsiţi clădirea. Începând de astăzi nu mai avem nevoie de serviciile dumneavoastră. Nu suntem pe maidan!
…Moment în care sare la mine să mă lovească. (!!!???!!)
G. are prezenţa de spirit (plus agilitatea vârstei) şi îl imobilizează. Apoi studenţii îl împing spre ieşire.
*
Aşa… Cu ce începusem articolul?
Aha.
Cu faptul că noi suntem nebuni.
Asta auzim. Frecvent.
Te umpli, uneori, de neguri, de-ţi seamănă sufletul cu griul norului de afară – mă uit la el, acum, ca în oglindă.
Tu vrei bine şi faci bine.
Loazele fură.
Idioţii îţi dau cu flit, dacă deschizi gura să ceri ajutor.
Se protejează, jegurile, între ele.
*
Mă întreb cum ar fi dacă hoţilor le-ar cădea, mâinile, din senin. Şi dacă ar rămâne acolo, pe jos, ca să călcăm noi pe ele.
Vă pup, sufleței copilăroși! 🙂
