Jurnalul lui Manon.

Oamenii sunt profi.
Iată videoclipul filmului.
În curând, şi trailerul (care pe mine m-a rupt, punct).

O să vă ţin la curent cu ceva.
O să apară un film.
Puiuţi de-ai mei – creatorii.

Iată teaserul:

“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor.”

*

– Eu mi-am dat seama, Nona, că tu nu eşti prea credincioasă.
Mi-a zis un tip, ieri.

Tot el m-a făcut să casc, politicoasă, în vreo două rânduri, când îmi povestea, exaltat, despre cât de tare crede în biserica ca instituţie şi în anumiţi preoţi care fac minuni.
I-am răspuns, atunci, că ceea ce simt oamenii, în raport cu Dumnezeu, este un lucru intim, care nu se disecă precum fotbalul, şi că mă sperie credincioşii înfocaţi, care-ţi bagă crucea pe gât şi te declară satană dacă te îneci cu ea.

Şi, ieri, iată, din neant, concluzia. Şi-a dat seama că eu nu sunt prea credincioasă.
Mi-a pus ixul în frunte.
În momentul imediat următor m-am îndoit şi eu, de mine.
De ce, mă-ntrebi?
Pentru că eu, omul care şterge lacrimile altora, care dă zâmbet, pentru a îndepărta umbrele, care crede că singura noastră speranţă este să primim lumina, de Sus, şi să o dăm mai departe… eu, în clipa aia, am simţit nevoia imperioasă de a-i da, tipului, un pumn în gură.
Dorinţa a fost atât de mare, încât am vizualizat-o.
M-am întristat. De tot şi pe toate.
Am respirat, plină de amar.
– …Aşa ai decis tu, i-am răspuns, tu, omul care nu şi-a cerut iertare niciodată, în viaţa lui. Eu nu sunt prea credincioasă, zici, perfect-credinciosule care eşti.

*

Perfect-credinciosul, sărac cu duhul, adoratorul de concret…
A lui va fi împărăţia cerurilor.
…Şi acest iluzoriu îi dă forţa de a-şi risipi deja-ratata viaţă de pe pământ – arătând, trufaş, semenilor, degetul mijlociu.

La mulţi ani, sufleţei frumoşi!

Şi idioţii au, uneori, idei bune. …Pe care nu le pun în practică.

Îi prefer pe ăia din citatul de mai sus.

Mâncători de nervi sunt doar idioţii seci de idei, care mustesc de contre.

*

Acum trei ani, am dat un search pe net, şi am sunat la câteva firme. Voiam să dotez şcoala cu dispensere profi pentru toalete.
Vedeam risipa. Cum se stricau, instant, dispenserele cele ieftine pentru săpun, şi cum se scurgea, pe gresie, lichidul. Cum nu e hârtie la toalete, pentru că  o fură studenţii, Nona.

Mă sufocam.

O fură mă-ta, imbecilo. …În gând.

Am găsit o firmă şi le-am propus să ne doteze toaletele cu uscătoare de mâini şi cu dispensere pentru săpun lichid / hârtie igienică.
GRATIS.
Habar n-aveam ce fac.
Ce dracu negociez.
Nu gândeam.
Aveam doar instinctul la mine.
Ne dotaţi, gratis, toaletele, şi cumpărăm numai de la voi consumabilele.
Apoi m-am bâlbâit un pic: Se poate?

Tipul a zâmbit, prin telefon.
– DA.

…După aceea, m-am izbit de muntele intern, alcătuit din roci mici şi colţuroase, care cunosc ele legea. …Legea inerţiei inepţiei, gen.
– NU. Nu putem cumpăra consumabilele de la ei.
– Dar aparatele sunt profesionale şi sunt gratis. Ne-ar costa enorm, n-avem banii ăştia.
– NU.

Aşa, deci, fimiariniţiativelealedraculuisamifie.

Anul trecut, mi s-au dat în mână două săli de spectacole.
Am cumpărat dispensere, pentru a dovedi elementarul calitatea e mai ieftină.
Şi-am dovedit. Nu că ar fi interesat pe cineva.
Şi, apropo, studenţii nu fură, madam, ei au grijă şi respect, când văd că sunt respectaţi.

Ieri.
– Nona, sunt bune dispenserele de la sălile tale?
– De ce, doaam-năă, te-ai activat din somnul cel de moarte?
– Păi mi s-a spus că trebuie să dotăm toaletele din universitate.
Am privit-o-n ochii de peşte, şi am plecat. Direct la Rector.
– Acum doi ani, am vrut să fac asta. Se poate?
– DA.
– Ştiu ce trebuie să fac.
– Ai tot suportul meu.

I-am anunţat pe idioţii seci de idei, care mustesc de contre, că mă ocup eu.
Deci o să se rezolve.

O să fac eu treabă, în locul altora, pentru că beneficiază  oamenii buni.
…Studenţii.
Care nu fură, madam!
Tu, în schimb, te vei ocupa de verificarea/umplerea recipientelor.
Aşa cum mi-ai promis, azi.

link -> aşa NU-uri

Vă pup, cu drag.
Pe voi, mărţişori şi mărţişoare! 🙂

Să fiţi bine şi să purtaţi soarele în ochişori.

Joi, 23 februarie, aveam un feeling…

Trecuse o săptămână de când simțisem semne de avarie. Mergeam zilnic la sala în care repetau copiii, și insistam să mi se spună dacă sunt probleme. Delegasem oameni care să țină totul sub control. Iar ei credeau că au timp.

Eu simțeam avaria.

Mă enervam că n-o reperez.

Știam că în curând va trebui să mă activez locomotivă, gen.

Deci era joi.
Ajung la școală, și mă opresc la sală.
– S-a decis, aseară, mi se zice, să scoatem spectacolul și mai devreme.
– CÂND mai devreme?
– Luni.
– Gizăs.

Și atunci s-a deschis cutia Pandorei.

Nona, îmi spune asistentul de regie, te rog să te uiți la astea, puțin.

Cămășile de noapte ale celor 10 personaje arătau sinistru. Materialul, o pânză impermeabilă. Transpirai numai când le priveai.

Scenografa plânge.

Nu e vina ta, puiule.

Mă pregătesc să-l sun pe nenea cu achizițiile. Nenea vorbă multă și fapte puține, mâncătorul de nervi.

Vreau cămașa mamă, ca să văd ce reper a avut omul când a cumpărat materialul.

Materialul foșnește la fel, nenea a avut reper greșit.
Bună ziua, ați cumpărat un material de cort, iar studenții nu urcă pe Everest, ci stau sub reflectoare. Nu e vina dumneavoastră, și rezolvăm problema împreună. AZI.

Sună telefonul:
– Nona, cică lipsesc de la sala Atelier niște paneluri.
– Sunt la sală, ce paneluri?
– Nu știu, cică de pe scenă, sus…
– Aici n-avem scenă SUS. Sunt paneluri puse pe parchet. Ar fi trebuit prelungite de astă vară, dar mă futeți la cap că nu sunt bani. Ai bani, să le luăm?
– Nu.
– Ascultă-mă cu atenție, până nu mă enervez. Mă duc să iau o ruletă, măsor eu, și îți comunic numărul de paneluri care îmi trebuie. Tu mă ajuți să plătim, iei bani de altundeva, găsești tu.

Închid telefonul.
Mă uit la asistentul de regie.
– De ce nu mi-a zis nimeni că trebuie mărită scena?
– Păi, domnul rector ne-a sugerat, aseară… Panourile de decor sunt pe roți, scena ar cam trebui mărită.
– O vom mări.

Îl sun pe nenea cu achizițiile.
Vă aștept la sală. E urgent. Nu negociem, nu vorbim inutil, rezolvăm azi.

Vreau alt material pentru costume. Să fie așa. Culoarea asta. Textura asta. Am nevoie de șase paneluri, vreau să știu cât costă.

Asistentul de regie, timid:
– Păi avem bani?
Simultan
Nenea:
– …Nu.
Eu:
– DA!

Și din clipa aia, din joia aia, n-am mai știut nimic, decât un singur lucru: până a doua zi, vineri, 24, la ora 3 – când intră copiii în repetiții, problemele astea vor fi rezolvate.

N-am sperat. Am știut.

Am selectat, din școală, harnicii, nu loazele.

Și am făcut echipă.

Am rugat-o pe scenografă să ia masuri fiecarui actor în parte.
– Da, zice a mică, speriată de iureș, voiam să pun semne cu ace pe vechile cămăși.
– NU. Măsori la umeri și la lungime. Sunt croitoreasă la bază. Le facem rotunde, la gât, și despicăm în față. Punem șnur.

Asistentul de regie, un scump, mă întreabă, sfios:
– N-ar trebui să întrebăm…?
– NU. N-avem timp.

Nenea cu achizițiile a fost ireproșabil. Șapte drumuri între școală și depozitele de materiale, eșantioane, achiziționat paneluri, achiziționat pânza pentru costume.

Costumiera, o minune de suflet, s-a oferit să o ajute pe croitoreasă.

Băieții de la tehnic, pe care i-am convocat pentru vineri dimineața, au promis că vor fi la sală. Între ei e un tâmplar nou – de el aveam nevoie, și a promis că vine.

A doua zi, la opt dimineața, au venit panelurile.
În croitorie duduiau mașinile de cusut.
– Iubitele mele, dacă nu terminați azi, o să vă rog să veniți și sâmbătă.
– Venim, dacă e nevoie.
– Și cămășile alea, vă rog, trebuie să arate bine și să fie comode.

Vineri, 24, pe la ora 11, Sala atelier era furnicar. Într-o parte, scenografa își termina decorul.
În cealaltă, se mărea scena.
Energia aceea, bună… De echipă… De lucru făcut cu drag, cu spor…

Îmi bubuia inima. Atât de mult îi iubeam pe toți. Și le-am spus-o. Cum o spun mereu. Și des.

Tâmplarul a migălit panelurile, să intre la fix, printre schela de lumini. E talentat și harnic. Și operează cu viteza luminii.

George, sus la pasarelă, cu Alex, verificau sunetul și lumina, și ne-au pus muzică, să danseze doamna directoare cu mopul, pentru atmosferă. 🙂

(Paranteză: Meșteream noi acolo și, năucă ce sunt, văd reflectoarele aprinse. Și spun tare: De ce dracu sunt reflectoarele aprinse? Pauză, după care adaug ȘI mai sever: Pentru că TU că ai cerut lumină în scenă, vaco!
Au râs, ai mei. Că mă știu. Îi cert și pe ei, dar nici pe mine nu mă cruț.)

La ora 12, dau telefon:
– Puiu, am înțeles că tu ai un covor de scenă. Îmi trebuie la Sala Atelier, că panelurile cele noi sunt albe.
– Păi…
– Nu ai nevoie de aprobări, adu-mi-l.
– Mă gândeam să îi spun domnului decan că vi-l aduc…
– Da. Spune-i că mi-l aduci. Nu pierde timpul cu cereri, spune-i ca ți l-am cerut eu, că e urgent, și va fi OK.

E ora unu, și covorul de scenă cu care urma să acoperim panelurile arată de parcă e scos din cur.

Ai mei se pregătesc să aibă opinii.
– Ascultați-mă. Facem așa. Fără discuții inutile, că nu avem timp. Nu peticim cu covorul ăsta, e oribil. Punem autocolant negru, e vorba de un metru lățime, arată bine și ne încadrăm în timp. Trebuie să terminăm până la trei.

Joi, 23 februarie, simțisem avaria.
Vineri, 24 februarie, la ora 3, scena era gata, iar costumiera adusese deja cămășile.

Huston, problem solved.

Mesaj de Dragobete: Îi iubesc pe oamenii ăștia!

Din categoria dezvăluiri șocante pentru însăși inculpata, iată:

I-am adunat pe ai mei, cerc, și le-am zis așa:
Dragii mei și bă creierule: Sunt, de doi ani, singură cuc. În afară de voi nu mă crede nimeni, însă, știți… niciun bărbat, de o veșnicie, nu m-a… (aici am privit sugestiv) …explorat ca ființă – scuzați ridicolul metaforei. Atenție. Îmi place tipul ăsta. Nu e intimidat de mine, și simt că mă vrea. Dacă întinde mână să mă ia, o să… fiu… a#$%@%…
– O să fii, ce?
– AMANTĂ!
(priviri reținute cu iz de yeah, sure, mici aplauze false pe fundal…)

Maria îmi șoptește în telefon:
– Nona. Tu chiar vrei asta?
– Nu. Dar încerc să mă conving. Și să le numărăm, coane fănică. Am o vârstă. Apoi. Toată ziua sunt la școală, seara vin acasă să dorm. Nu ies nicăieri. Probabilitatea ca într-o zi să-mi bată unul la ușă și să zică ” Bună, tu ești Nona? Te-am căutat, sunt bărbatul visurilor tale” este nulă. Într-o zi o să crăp. Și mi-e dor să mă bucur că mă ține un bărbat în brațe.

Ah. Mă pregăteam să mă hotărăsc.

*
Ieri mă întâlnesc cu el și, din neant, îmi zice:
– Aștept să mă iei.

(Respiră, manon, că mai ai două trei fraze de scris și prietenii vor să vadă urmarea)

Deci.
Eu îmi dădeam brânci să am curaj să zic da, dacă el mă lua…
Și el…
Așteaptă să-l iau eu.

…

Maaama mea… Sunt, de doi ani, singură, pentru că refuz să mai port eu coaiele.

Deci.
Mă-sa, de întortocheală.
Hormonul meu a dat mâna de armistițiu flasc, cu neuronul – iar acesta s-a întors la tribună, pentru a comunica audienței răspunsul:
Pas!

🙁