Jurnalul lui Manon.

 S-a făcut multă vâlvă, în ultimul timp, pe tema medicului care a tăiat din greşeală, în vreo trei locuri – adică de tot – penisul unui bărbat de 34 de ani.
E trist. Sper ca medicul plastician să îi repare omului podoaba, căci fără penis, bărbatul nu mai e bărbat în ochii lui. 

Acest accident, precum şi urmările lui, m-au făcut pansivă.
Pe penis se bazează, în cele mai multe cazuri, încrederea, trufia, aroganţa, donjuanismul. I-ai decapitat bărbatului penisul, l-ai omorât. Pentru că universul lui sucombă.
Se duc pe apa sâmbetei jocurile cu privirea, flirtul, mă rog, tot ceea ce ar însemna, legat de subiect, potenţă, bărbăţia. Corect.
(Off topic: Am considerat întotdeauna că potenţa bărbatului se măsoară în capacitatea lui de a sta lângă o femeie. E simplu: bărbatul potent reuşeşte să descopere universul dintr-o singură femeie. Cel impotent are nevoie mereu de stimuli noi, de aici şi alergarea după altă femeie, şi alta, şi alta…) 

Revenind la caz: bietul tânăr, ce-o fi în mintea lui…? I-o fi frică că îl lasa nevasta, sau îşi vede viitorul cel plin de experienţe sexuale, brusc, năruit?
… Citeam în Jurnalul Naţional de ieri nişte comentarii la caz. Era un fel de chestionar, cu tema:”Ce ar trebui să i se facă doctorului vinovat?”..Pe lângă imbecilitatea acestei întrebări, care îşi avea rostul în evul mediu, am citit şi răspunsurile, date, evident, de VIP-uri, că doar nu are farmec să o întrebe pe tanti Geta…Am remarcat ceva: cu cât personajul întrebat era mai penibil, ca prestaţie artistică (nişte actori de mâna a doua, dar care nu ratează nici o invitaţie la tv, nişte cântăreţi la fel de penibili, gen Fuego), aşadar, cu cât “artiştii” erau mai slabi, cu atât era mai mare virulenţa lor, care, sinceră să fiu, m-a ruşinat, şi ca om, şi ca suflet de artist!…”Să i se taie şi lui”, “Să i se cufunde în ulei încins”, şi alte “să”- uri, la fel de dăunătoare ca “e”-urile.
…De fapt, ce să mă mai mir, când ditamai ministrul sănătăţii declara pe post că nenorocitul de doctor “l-a mutilat voit” pe bietul tânăr…!?… Cum să faci, tu, persoană publică, asemenea afirmaţie, mai ales că, vorba lu’ BUG Mafia, de unde p*la mea să ştii, dacă n-ai fost acolo?

Eu nu mai înţeleg în ce ţară trăiesc, lângă ce oameni… Trăiesc lângă nişte câini jigodiţi care, în loc să se ridice împotriva celor care îşi bat joc de ei punându-i să plătească taxe mari şi dându-le salarii de mizerie, sar la jugulara unui medic reputat, pe care l-a lăsat mintea, într-o experienţă nefastă… 

E simplu să ne indignăm, parşivi şi cu coada între picioare, e greu, însă, să-i apucăm de ouă pe năstase & echipa de hoţi…
Nu le-am tăia ceva celor care ne sodomizează de paişpe ani, ferit-a sfântul…!
…Pe doctor, înainte, că e inamicul numărul unu!
Pe Năstase, dinapoi, că e mâna în mână cu organul!
Halal, naţiune castrată!

Recomand cu căldură, tuturor acelora care se pregătesc de vacanţă, să-şi lase acasă supărările când pleacă la drum. Nu de alta, dar îi asigur că vor acumula altele, noi, pe parcurs. 

Recomand, de asemenea, să nu uite că, dacă merg la mare cu trenul, este important să îşi aducă aminte din timp de infecţia din compartimente, pentru a nu suferi un şoc la urcarea în tren, unde te întâmpină cu braţele deschise miasma de urină veche, stabilă şi bazată… Urmată de jegul de pe canapelele prea mici pentru femeile prea grase… Însoţită de controlorul cu mustaţă a la Hitler, care vorbeşte ceva numai de el înţeles…Şi completată de semi-opacitatea geamurilor. Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi noi surprize… 

… M-am întors de la mare, acum două zile… Atât mi-a luat ca să îmi revin, şi să pot scrie şi eu omeneşte acest mesaj.
Am plecat OK, am venit cu un zâmbet tâmp pe figură, binecunoscut acelora care mă supără. 

… Totul a început când prietena mea de suflet m-a anunţat că, în loc să fim două în această excursie, vom fi trei, adică ne va însoţi şi verişoara ei de la ţară, pe care n-o poate suferi, dar faţă de care s-a angajat să o plimbe la mare. Pe nervii mei, am întrebat-o subtil, adicătelea o să îi faci observaţii mereu, ca să mă distrugi definitiv? “Nu”, îmi răspunde ea candid.
…Şi a fost ca mine.

Vom sta în gazdă, la femeia căreia îi plătesc chirie şi în Bucureşti. 350.000 pe noapte. Două nopţi. E bine, nu e scump.
…Pe măsură de incomod. 

Cu ce vom merge? Oftând după vremea când aveam amândouă bărbaţi cu maşină, am zis că ne orientăm spre tren, la clasa a doua, ca studenţii, să mai simţim şi noi plăcerile boemiei.
…Şi ne-a fost de cap. Pentru că am ajuns în gară pe la ora patru, să stăm la coadă la bilete. Unde am aflat că gara este închisă până la patru jumate. Adică, dacă nu ştiţi, noaptea nu mai ajunge nici un tren în Gara de Nord.
Dacă ajungeţi în zonă prea devreme, puteţi totuşi să vă otrăviţi cu o cafea la un bar din incinta, ca să aveţi ce vomita, de plictiseală, în tren. În trenul pe care vi l-am descris mai sus…
Cu chiu, cu vai, luăm bilete şi ajungem la compartimentul de clasa a doua (fi-mi-ar economia a dracului!).
O banchetă de patru locuri este, deja, pe jumătate ocupată de către o doamnă cu gabarit depăşit, care o fi căutat, ca şi noi, boemia şi ieftineala, dar a uitat că nu mai are vârsta şi greutatea studenţiei. O vârâm pe aia mică, de la ţară, în nişa rămasă pe scaun, şi ne uităm sus, să punem bagajele (de ce, oare, îşi iau femeile, atâtea lucruri la ele?)
Sus, plin de genţi.
Cele două persoane din compartiment umpluseră, deja locul…Şi sus. După ce, cu eforturi supraomeneşti, molestăm ceea ce ar fi trebuit să fie nişte haine aranjate, în suportul pentru bagaje, ne strivim cât mai comod pe banchete, asudate, enervate şi uimite… Uimite de faptul că ne-am imaginat că o să fie fun.
După un drum agonic, în care, personal, am oscilat între cucăiala gen găină în lemne şi nişte junghiuri suspecte în burtă, am ajuns la Eforie nord. 

Coborâm, cu troaca de bagaje, şi urmăm indicaţiile pe care le primiserăm de la gazda: urcăm nişte trepte în gară să dăm de strada cutare…Nu dăm de nici o stradă.
O sunăm pe madam, care, amabilă, zice că vine ea să ne ia.

Şi aşteptăm… Şi sună gazda:”Unde sunteţi? /În gară. /Nu vă văd. /Nici noi pe dumneavoastră”… Luminată, brusc, prietena mea întreabă:” Nu trebuia să coborâm la Eforie Nord? /NU, la Eforie SUD!!!”
… Evident că trenul plecase…
Să luăm un taxi, zic io…
… Găsim un nene cu o maşină bună de muzeu, fără amortizoare şi cu un iz de DDT pe canapele…”Ce-mi faci, nene, mă omori cu otravă de gândaci?” “Nu-i de la mine, de la baba de dinainte…” 

Ajungem la destinaţie, unde gazda mea ne întâmpină cu zâmbetul pe care eu îl ştiu de vreo doi ani, păstrat numai pentru momentul înmânării banilor, lunar.
Are o grădină superbă. “Vila”, în schimb, a rămas un mister pentru mine, căci nu îşi merită numele. Ne dă o cameră cu mobilă prea veche şi miros de mere şi naftalină, într-o combinaţie letală. Lenjeriile sunt uzate la maximum, rupte pe alocuri. În celelalte două camere, ceilalţi chiriaşi au televizor funcţional şi lenjerii noi…”Aveţi ţânţari?” “Nu sunt ţânţari, doar câţiva păianjeni”… Măricei. 

În curte, sunt două mese, unde oamenii îşi pot bea cafeaua sau servi masa, cu ochii pe wc-urile din faţă. Ca să poţi face un pipi sau un caca decent, trebuie să te ţii de burtă, să faci acrobaţii pe colac, de teamă că vreun zgomot va răzbate dincolo de uşile fragile, prinse cu sârmă… Mai ales că, în mod ciudat, cum intră cineva la wc, cum, brusc, se ofileşte şi conversaţia, şi se lăsă liniştea… Dumnezeule!
Lasă, mă consolez eu cu ură, privind la butoiul cu apă de duş, important este să ajungem pe plajă, de asta am venit aici… Întinsă pe nisip, voi putea visa la ziua când, îndrăgostită, voi merge la mare cu iubitul meu, şi mă va ţine în braţe în apă… Visarea îmi este întreruptă de cotul prietenei mele care, strategic plasat, mi-a deranjat definitiv otrava băută în gara de nord: “Auzi, Nona, să fie clar, eu nu dorm în infecţia asta mucegăită, că am astm!”. “Vedem noi”, îi spun, şi plecăm spre plajă.
Întotdeauna am considerat că plecarea spre plajă este un drum frumos, nicidecum un purgatoriu prin care trebuie să trecem, obligatoriu, de patru ori pe zi… Cred că nu există, în Eforie Sud, locaţie mai îndepărtată de plajă decât această casă în care ne-am cazat. În plus, trebuia să traversăm şi un drum naţional, pe care, din nu ştiu ce motive, circulau maşini non-stop… Ce or fi având unii de circulat atâta cu maşina pe drumurile de la mare, tocmai când vreau io să traversez? 

“Splendid beach”. Aşa scrie pe nişte bannere mari. În traducere liberă, exact inversul: o plajă de câteva palme, cu nisip puţin şi scoici sparte, disperat de multe pentru saltelele noastre gonflabile, dintre care a mea a decedat la scurt timp, împunsă mişeleşte de te miri ce colţ hain de pe acolo. O declar făcută cadou unui copil care a pus ochii pe ea.
Şi alge, alge… atâtea alge… O mare de alge…Şi nişte bolovani în apă, de mi-am smintit încheieturile, încercând să păşesc şi eu demn şi unduios… 

În prima zi a fost înnorat.
În a doua zi, a plouat.
În ziua plecării, un soare toropitor. 

Masa: conservele luate la pachet.
Distracţia de seară: Acelaşi spectacol, cu un nene cowboy expirat, câteva cântece performate de nişte putori trase la indigo, anonime şi consumate, care îndeamnă publicul să dea din “pălmi”, un “maestru” indian cu nume grecesc care calcă pe cioburi, înghite o pălălaie de foc şi plimbă la subţioara un şarpe nedumerit. Toate, prezentate de un “animator” cu faţa de hoţ din tramvai, care asezonează, din când în când, şuşa, cu un:” Hai-hai-hahahai”. 

Bottom line, am fost la mare. Am prins culoare pe mine, mai scumpă şi mai puţină decât la solar.
Vă recomand să vă îndrăgostiţi. În doi, o experienţă agonică precum aceasta prinde parfum de aventură. Exclus clasa a doua! 

… Despre cuceririle pe care le-am făcut…am cucerit un sac cu nisip, pe care l-am adus acasă de m-am deşelat, să facă baie în el veveriţa mea mongoleză…Pe care l-am spălat în cadă… Cadă pe care am înfundat-o şi i-am spart ţeava de scurgere cu pompa de desfundat. 

… Acum am la mine un instalator, pentru că mi-am nenorocit vecinul de jos, care tocmai pusese faianţa în baie. Va trebui să îi plătesc instalatorului, la un prim calcul, exact cât am cheltuit la mare. 

… A, poate vă întrebaţi ce mai face verişoara de la ţară: habar n-am!

 … Fireşte că o ştiţi. Şi aţi auzit şi cântecelul. Care e uşor mormăit…Mă întrebam de ce naiba nu se aude bine…Şi, într-o zi, ciulindu-mă, am auzit primul vers: ” Doar O DOZĂ DACĂ IEI…”
…Mă bate gândul să încerc şi eu, că cică scapi de stress o perioadă, până ajungi dependent…
Ai dracu’ ăştia, ce mai scornesc, frăţie…
Apropo, să nu uit: pe când reclama la O BILĂ de gumă sârbească? Sau la O LINIE din tableta de Poiana?

Recunosc, sunt într-o criză existenţială, şi poate că din această cauză mi se bulbucă ochii de nedumerire, când văd noile reclame de sezon…
Noul principiu conform căruia reclamele nu mai au drept targhet femeia, ci excitaţia ei, mi-a zdruncinat consistent existenţa: o dată, că nu ştiu dacă trebuie să renunţ la cafeaua şi cola preferate – că nu mă mai încadrez, şi doi, vă spun mai încolo.

Aşadar, nouă reclama la Elita Verde…
Ce văd eu, privitor – consumator, în noua reclamă?… O slăbătură cu burtă, muşcată de sfârcuri ca să dea sexy (dacă anorexia e sexy…), zace la o masă.
Pritoceşte o cafea cu ochii alunecaţi, şi se linge la gură cu zahărul, căci tocmai a pus ochii pe un berbant ce şade vis a vis. Pentru că i se pare că masculul dispare din raza ei de adulmecare, lasă cafeaua şi dă să plece, înciudată. Dar , iată, minune, că dă nas în piept cu masculu’ care, şmecher, îi reperase feromonul…Şi se aşază cu el la a doua cafea…
Restul – ne imaginăm eu, tu, şi toţi copiii care privesc.

 Acum îmi scot ochelarii şi întreb, solemn:
Din această reclamă, noi trebuie să înţelegem, ce?
Această reclamă, cui se adresează?

 … Până acum, reclamele la Elita verde erau făcute tot pentru femei singure (vezi aia cu revelionul), acum s-au schimbat. …Au dat distincţia pe excitare?
… Cu siguranţă, sunt deplasată, însă atâta curveala, atâta “poală în sus”, nu duc decât la pierderea pe nesimţite, prin îmbâcseala televizată, a unor valori care conţin, printre altele, bun simţ, respect şi cultivarea ideii de fidelitate în cuplu, nu de sex amuşinat într-o bodegă.

… Văzând şi reclama cealaltă, la cola, în care o taximetristă, încinsă şi aia, ademeneşte în maşină în coleg de breaslă, îmi dau seama că vorbim aici despre un adevărat trend, frate! Fenomenul libertinajului şi jemanfisismului se răspândeşte îngrijorător de repede, iar eu voi bea numai apă de la robinet, căci mă încadrez perfect în targhetul Apei Nova.
…De aia (şi acesta e punctul 2) nu m-am mirat când, acum trei zile, bărbatul m-a părăsit, pentru motivul “sunt liber şi vreau alte femei”.
Îl înţeleg: undeva, într-o terasă, o putoare, încurajată şi de sfântul exemplu al televiziunii, îşi dă cu zahăr la gură, în aşteptare.
Schimbul e corect: laşi o femeie înlăcrimată pentru una uşor umezită.

 Please… Acest spot poate fi folosit cu succes pentru reclama la prezervative sau la un nume de motel.
… Pentru că, în loc să îmi rămână în cap cafeaua, mi se agaţă de limbă, involuntar, celebra replică de constructor:” **te-o, bă!” …Pardon.

P.S. Poate mă reprofilez, ia bagă ochiul aici, în monitor: Mă ridic, îmi împing cupa D înainte şi vă privesc pătrunzător (atenţie la gura mea, mi-am dat cu ciocolată kandia): Dragii mei, chiar vă plac anorexicele?

Maarele jaf al secolului… Trei milioane de dolari… U-ha!!

 … E drept, nu încurajez hoţia, că tot noi, amărâţii, plătim daunele, însă, pe bune… acest mare fâs, trâmbiţat că jaf al “secolului”…mă împinge de partea infractorului, pe care, cu toată mila, îl acuz, nu de hoţie, ci de prostie… Ce bou!

 Dacă aş fi fost în locul lui, aveam deja antamată o operaţie estetică, plus un paşaport fals, plus o ieşire demnă pe şest din ţară… Dacă o comiţi, nu te ascunzi în tufiş, fugi direct în Hawaii…

 …Te arunci tu că idiotul în aventură, în condiţiile în care ai şi nevasta gravidă şi stai ca şobolanu’ cu banii în traistă, aşteptând să te prindă sticleţii?

 … Care…”Jaf al secolului”?, că prostu’ ăsta murdăreşte tot ceea ce a însemnat, vreodată, în istorie, furt la scară largă, indiferent de mobil: haiducie sau aventură…
…”Nu daţi”, a scheunat, când a fost prins… 

Ţară de oi carnivore, nici hoţia a la grande nu mai are parfum şi distincţie…

Postez pe forumul out.ro, într-o zi, asta:

Mârla, târla şi cotârla
Poate că sunt eu metafizică, din cauză că am o karmă proastă. Poate sunt eu proastă din cauză că nu am karma. Dar oarbă nu sunt.
Mă uit cu mitraliera în ochi la oameni, pe stradă. Aţi observat că nu se mai fac complimente?
Nu se mai fac complimente, şi aici mă refer la exprimarea entuziasta care reflectă admiraţia sinceră, nu la zgomotul fleşcăit al limbii îndatorate, peste cur…

Zilele trecute, îmi intră în birou o fată îmbrăcată într-un costumaş de vară, gen hippie, în care predominant era roşul. Părul ei – negru abanos.
“Eşti aşa de frumoasă”, îi zic, şi ea: “Şi licenţiată” (tocmai avuseseră licenţa absolvenţii actori).

…Pe urmă, imediat, mi-am adus aminte că, în afară de mine, nu mai văd pe nimeni complimentând, în ultimul timp…Ba chiar io însămi sunt uşor jenată, uneori, când mă plezneşte entuziasmul, căci nu vreau să se interpreteze…… Interpreteze… Oare de asta nu se mai gratulează femeile, între ele?…Mă îndoi… Căci aproape de fiecare dată când apare în peisaj ceva frumos, deţinătoare a aceloraşi hormoni, se împrăştie, aşa, o undă acră de negativ, peste privirea spoită… Deci e mai mult decât “interpretare”, e o invidie grasă, ce se târâie prin organismul femeilor, bălăcind orice urmă de fair-play şi entuziasm…

Bine-bine, dar bărbaţii…? Ei de ce nu mai fac complimente?

De ce nu mai fac bărbaţii complimente?

Şi cineva, cu nick-ul Spartacus, îmi răspunde:
Drăguţă,
Întâmplându-mă pe aici, ţi-am citit într-o doară mesajul de mai jos. Credeam că doar în America se fereşte lumea de complimente ca să nu fie interpretate drept hărţuiala sexistă. În România, însă, nu mă aşteptam, căci bărbatul roman a fost întotdeauna galant (poate unde nu avea bani) şi făcea complimente cu unul, două şi mai multe înţelesuri
Femeia romana făcea, pe vremea mea, complimente cu unul, două şi mai multe tăişuri.
Când ţi se face dor de complimente, scrie-mi şi dă-mi motive (la vârsta mea şi pretextele sunt suficiente)

Eu, entuziastă, răspund:
Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.
Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick-ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de.
Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligentă. Te ador!”
Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianistă”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!
Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc. Îmi pare rău că nu am trăit acele timpuri, pe care le-aţi prins dumneavoastră, de pe vremea romanilor, când femeia “romana” avea tais pe limbă, căci m-aş fi amuzat copios şi aş fi fost curioasă să văd o bătaie la băi. Românca timpului meu (vorbesc de o proporţie îngrijorătoare) este fadă şi superficială, acoperită cu sclipici şi proastă de bubuie.
Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!
———————–

Spartacus wrote:
Nona a scris: [Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.]

Sunt sigur că efervescenta dumneavoastră intelectuală va atrage nenumărate complimente, meritate de altfel. Ideea limbilor pe posterior poate fi chiar atrăgătoare, atât pentru subiect, cât şi pentru obiect.

Nona a scris: [Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick -ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de. Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligenta. Te ador!”]

Îmi pare rău pentru intimidare, deşi nu păreţi o persoană uşor de intimidat. Trebuia să folosesc “fata moşului”. Cât despre demnitate feminină, complimentele mele nu sunt pentru căzături, ci pentru sublime, ca dumneavoastră.
A propos, eu nu prea ador şi, când o fac, o arăt altcum.

Nona a scris:[Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianista”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!]

De ce v-ar păsa? Când faceţi complimente bărbaţilor, cum vă temeţi că aţi fi interpretată?

Nona a scris:[Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc.]

E adevărat că, pe vremea mea, lumea avea mai multă vreme. Timpul nu era parale, iar “homo” nu era considerat o insultă, ci un compliment, mai ales însoţit de “sapiens” (ba chiar şi “erectus”). Eu fac parte din specia “ludens”.

Nona a scris:[Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!]

Nu aş dori să lăsăm gluma la o parte, căci, vorba contemporanului meu, Cicero, “râsul îndreaptă moravurile” (ridendo câştigat mores). De aia sunt aici, să mă împărtăşesc din spuma d-voastră intelectuală, care mă ajută să înţeleg mai bine diferenţa dintre România “mea” şi a dumneavoastră.

Eu îi răspund:
Stimate domn,
Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc.-uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…).
Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare puberă să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci. (Vezi, mamă, că sunt demnă?)
Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc.
Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.
Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!
Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente.
Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)

Îmi răspunde şi el:
Nona a scris:[Stimate domn,]

Stimată doamnă şi (vorbă lui Păstorel) distinsă,
La citirea misivei a trebuit să beau un pahar mare de votcă pentru a-mi trece ameţeala. Cel ce scrie sunt, însă, eu, nu votca.

Nona a scris:[Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc. – Uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…). Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare pubera să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci (vezi, mamă, că sunt demnă?)]

Cine cere nu piere, dar nici obraz subţire nu are…
În casa virtuală nu sunt demn să intru, dar am să îmi fac un coteţ în curte, ca să am de unde ieşi să urlu la lună.
Oricum, mama (şi soacra mea virtuală) v-a crescut bine şi v-a educat perfect. V-a şlefuit cu artă şi împrăştiaţi lumină în toate direcţiile (am citit şi comentariile de la “Iubire” – Cred că era o piesă de Giraudoux: “Apolo de Belacq”; e scurtă şi se poate citi şi în secolul vitezei. Conţine sfatul esenţial…)

Nona a scris:[Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc. Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.]

Nu e totul pierdut. Eu nu sunt mort de tot şi mă voi strădui să vă îndulcesc acreala pe cât îmi stă în putinţă. Mai ales ca satisfacţia e reciprocă (ba, e mai intensă la mine, căci bărbaţii sunt mai impresionabili) Există nu numai cai verzi şi câini care vorbesc, ci şi noi şi eu consider că într-o doară am avut un noroc formidabil.

Nona a scris:[Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!]

E vechi păcatul… Nu cred că pustietatea “bulgărelui” tine de inginerie; vorbim de asta al’dată, că doar nu au intrat zilele în sac. E splendid că pe lângă cai verzi şi câini vorbitori există şi suflete cu aripi (aici le zice îngeri)…

Nona a scris:[Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente. Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)]

Înţeleg că aveţi copii, dacă anticipaţi nepoţi. Am să vă trimit o carte cu poze.
Ar fi, într-adevăr, păcat să întrerupem epistolele numai pentru că v-au secat complimentele. Eu mai am şi, dacă mi se termină, mai pot împrumuta de la alţii, căci toate câte s-a scris, despre dumneavoastră s-au scris
Am să vă scriu pe adresa de pe Yahoo, despre ţara în care mă aflu şi… altele.

 Sufocată (parcă din ce în ce mai mult în ultimul timp) de mizeriile psd, de obrăznicia lui năstase, de tifla lui ponta, de colcăiala mincinoasă care îmi aminteşte dureros de perioada ceauşistă, am găsit un loc în care mai respir, în care, cu ochii umezi de ciudă şi neputinţă citesc lucruri care îmi confirmă convingerile şi văd, în acelaşi timp, oameni care stau pe baricade cu pixul în mână…şi, doamne, ce n-aş da să fiu în barca lor, să simt că prin harul scrisului mă purific înfierând infecţia!

Bravo Academia Caţavencu, bravo Aspirina Săracului! 

Laudele mele sunt de prisos, căci patetismul nu mă ajută în exprimare, ci mă aruncă într-o bleagă admiraţie… 

Duminică merg la vot căci, printr-o conjunctură nesperată, am, începând chiar de… duminică, buletin de Bucureşti!
… Asta e primul pas pe care îl fac, de la revoluţie încoace, responsabil, cu hotărârea că nu voi mai vota putreziciunea atotstăpânitoare.

In piaţa amzei. Un puradel infect mă acostează:”Îmi daaţi şi mie (scrisesem muie) o mie?”…nu “nişte bani”, nu “cinci sute de lei”, ci “o mie “, direct. Are privire de vultur, la cei cinci ani ai lui…
“Nu îţi dau”, zic.
“Atunci să te bată Dumnezeu!”, îmi spune borâtura de ţigan… Auziţi şi voi. Mi-a venit să îl spulber…
M-am mulţumit să îi pasez “urarea”, în gând, lui Năstase şi lui Ponta. Nu mă întrebaţi de ce.
… Sau dacă o faceţi, treceţi-o la “Retorice”.

… Dau să traversez pe magheru, să ajung la metrou. În faţa, pe trotuar, o altă ţiganca, bătrâna, vinde papuci “la jumate de preţ”. Prind faza în care o femeie, acostată de putoarea cu tupeu, îi spune să o lase în pace, că nu vrea să cumpere.
…Şi mai prind, înainte să o depăşesc pe ţiganca, susurul buzelor ei:”În morţii mă-tii de… morţii mă-tii…”
…În momente ca astea mă bucur că nu avem permis de armă. Mi-e teamă.
De mine.

Ordonanţa pârâciunii
Hotărârea de Guvern 400/2003 -cadrul legal pentru a spiona şi a merge cu pira
Plini de zel, vecinii care nu au altă treabă decât aceea de a beli ochiul pe vizor, sunt fericiţi. Iată, devine legal să mergi cu şopârla la administrator.
În unele scări de bloc, administratorii, cu tălpile arzânde de entuziasmul zilelor ceauşiste, lipesc cu limbă de lemn afişe:” Urmăriţi permanent persoanele străine şi suspecte care intra în bloc şi, după caz, anunţaţi administratorul”.

… Lângă mine sta o biată… să-i zic familie? De neisprăviţi. Au câte treizeci de ani, fiecare, şi, pe lângă faptul că i-a pedepsit Dumnezeu cu urâciune, i-a lăsat şi răi. Ca să compenseze moartea sufletului…Să aibă senzaţia că sunt vii, prin ura şi pârâciune.
M-am trezit reclamata la baba cloanţa a blocului (ei, cine, în fiecare bloc exista o babă a dracu’, care e pâlnie la ureche, seacă şi darnica în reclamaţii); aşadar, m-am trezit reclamata că primesc vizite. Şi că fac zgomot maare în casă. Io, nevinovată, asta mi-e sfânta cruce!

Într-o zi, îmi bubuie în usa neşte pumni. Deschid şi, stupoare: în prag, vecinul pârâtor şi hoaşca baba cloanţa. Mă întreabă direct, ca să mă pierd, probabil: “Cu cine sunteţi în casă?”
… Sar peste partea în care a ieşit olteanca din mine la suprafaţă, pentru că nu e frumos să descriu aici felul în care o doamnă agresată în propria-i casă înjura de morţi în legitimă apărare…
…Şi trec direct la final: urâţii m-au lăsat în pace.
… Dar numai după ce am promis sincer, cu lacrimi în ochi, cu voce de piept şi cu mâna în gât (nu mai ştiu pe care l-am prins, că vedeam negru) că îi guşui pe palier, dacă nu mă lasă în pace.

Acum, ce ne facem? A devenit legal pârîtul, mai mult, am auzit că dacă ai câine şi lătra în casă cât timp eşti plecat, jegurile au dreptul de a te da la poliţie, pe motiv ca maltratezi animalul (acum nu se mai cheamă că îi enervezi pe vecini, ci că se plictiseşte câinele, ma-ma lor…).

Mai avem ficaţi să o răbdăm şi pe asta?…Ca eu, pe zi ce trece, trăiesc un deja vu al timpurilor de dinainte de 89… Când îl mai văd şi pe Năstase la televizor, aşa m-aş înfige cu numărătoarea în ouăle lui… (da, recunosc cinstit, vreau să i le număr, am o obsesie)
…Ne paşte, iar, o revoluţie, sau neuronii mei, cu de la ei putere, s-au apucat să facă muşchi de bătut vecini?
Păzea!

E incredibil ce caracatiţa uriaşă este aceasta mafie care se numeşte psd.
Nu avem nici o şansă de schimbare a regimului. PSD e un stat în stat.