Jurnalul lui Manon.

Din porunca sultanului turcilor, Ahmed al III-lea, acum 296 de ani, la Constantinopol, era asasinat Voievodul Constantin Brâncoveanu.

…Și el, și cei patru fii ai săi: Constantin, Stefan, Radu și Matei.

Felul în care au murit, în ziua de 15 august, este crâncen, nu îl descriu.
Au devenit sfinți martiri și în fiecare an, pe 16 august, sunt pomeniți.

***

În 1992, Sfantul Sinod al BOR a hotarat ca “de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre”.
S-a mai decis sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipurile lor sa fie zugravite in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam romanesc.

***

Sunt mulți oameni care poartă nume de sfinți, însă ei nu știu asta, deci nu își sărbătoresc onomastica.

Iată, prilej, azi, aici, în Jurnal, pentru că toate cele patru nume îmi fac parte din viață.

La mulți ani, de ziua voastră onomastică, să fiți buni și să le dați lumină celor dragi!

***

(Mulțumesc Evei pentru link)

Ia pixul și bifează, fără trișuri…

Dacă ți-aș spune că ne întâlnim, mâine, noi, ăștia din jurnal, la o anume locație cu împrejmuire de copaci, în trening, ca să jucăm pitulușul (de-a v-ați ascunselea), te încântă ideea?

Când privești oglinda, ți se întâmplă, uneori, să faci o mutriță simpatică?

Dacă ai o întâlnire, nu trebuie să fie de amor, ai frici paralizante și temeri că nu vei fi plăcut din prima?

Când privești pe geam la joaca celor mici, rămâi, uneori, pierdut în visare și dorință?

Când auzi de o anumită carte (spune-i titlul în minte), îți năvălește în suflet parfumul amintirilor?

Când te dezamăgește cineva drag, rău-rău, simți nevoia să dispari, numai pentru ca acea persoană să te regrete amarnic?

Când te pupă cineva pe obraz și te bălește puțin, ai tendința de a te șterge, cu un mic yuk, nemărturisit?

Te apucă vreodată, din senin, alintarea?

Te apucă vreodată, din senin, bucuria?

Dacă ai bifat la toate întrebările DA, dă-mi voie să îți aduc aminte că azi, de năuc ce ești, ai uitat că e ziua ta, copil năzdrăvan…

La mulți ani, e 1 iunie!

**
…Lista cu întrebări rămâne deschisă. 😉

…Și cu  -aici o să mă vedeți pe mine—> linkuri către melodii. 🙂

Mă scuzaţi că ţin mâna la gură, avusei un accident, că aşa păţeşti când mergi pe sensul interzis…
Mi-am pocnit kisser-ul, cum îi zice Radu, de un mujdei, şi acum scriu cu un singur deget, ca să nu contaminez eterul din cameră, îmi făcui de cap, că voi sunteţi plecaţi…

Ştiu că am urticarie.
Ştiu că trebuie să ţin regimul ăla doar cu aer. …Însa mi-am zis să încropesc şi io, biată fomeie singură, un picnic pe covor, cu prilejul de 1 mai, ca şi om al muncii ce mă aflu în uikend, acasă.

Dar n-am covor şi mă enervai subit.

Între timp, luară ăştia şi curentul, că e frumos când inventăm tradiţii: de Revelion s-a întrerupt, de Paşte aveam lumina de la lumânări, de ce să nu se taie, regulamentar, şi de 1 Mai când toţi românii sărbătoresc munca prin pauză?

Aşa că mă supărai şi mai rău şi scosei din frigider ciupercile (nu alea, altele) pe care, în loc să le mănânc de vii, ca până acum, le dădui în clocot, ca să vadă şi ele cum e să fierbi în suc propriu.
Încăierai ouăle cu făină, că se ţineau semeţe, şi efectuai la final, înăbuşind protestele, nişte ciuperci pane de toată frumuseţea!
Nu voiam mujdei de usturoi, am şi eu o prestanţă, însa m-am milit de bietul căţel din frigider, făcuse mugurei, săracul, şi eu, suflet bun, îl pisai, să-l scap de stres, direct în castronelul cu ulei, oţet şi sare.

Bref, că mă uită Dumnezeu în paranteze, venisem aici să fac o urare cu mâna a disponibilă:

La mulţi ani, de Ziua Internaţională a Muncii!
Vă doresc soare mult şi muncă asiduă la perpelit mititeii şi dat în brânci la golirea regulamentară, pe fond de lai-lai folcloric, a budelcilor ce conţin lichide care te deshidratează!

Iată o zi în care munca e prilej de bucurie, căci în ceafă nu-ţi şade şeful, ci nevasta care picoteşte la soare… Iată o zi în care nu-ţi dă brânci nimeni să faci ordine la locul faptei, la strâns pet-uri şi gunoaie, căci şi vecinii de distracţie, la fel de oameni ai muncii, lasă pădurile răvăşite şi nisipurile pline de ţigări arzânde…

Ete, asta fu pentru azi.

Mă duc să-mi fac o cafea cu lapte.
Dacă nu dau semne de scris săptămâna viitoare, sunaţi-mă, am telefonu’ pe internet.

Îmbrăţişări şi sărutări pe suflet, distractorilor* care sunteţi!

*distractori = habar n-am ce înseamnă

Dragii mei,

Vin, ete, mâine sau poimâine, Sărbătorile de Paşte. Am oroare de urări, căci nu am cum să vă zic ceva original, şi până la această oră aţi auzit, deja, de o sută de ori Paşte Fericit! (la care mă aliniez şi eu, în lipsă de inspiraţie, căci îmi trec prin minte numai glume, însă momentul e solemn).

V-aş ruga (trecând peste mica invidie şi salivare inocentă, deoarece sunt hămesită de foame), să nu daţi iama în bucate, căci altminteri ajungeţi ca mine: iată, de Paşte, profetic, voi mânca ierburi. Iar iepuraşul (că şi ăsta a devenit tradiţie, deşi mielul ar fi fost mai indicat) mie mi-a recomandat morcovi fierţi, să te ţii, distracţie!
V-aş ruga să aveţi grijă şi la licorile păcălitoare, căci nu putem să mai comentăm pe aici, după sărbători, dacă suntem ebrietaţi.

Vă mulţumesc pentru că poposiţi pe aici şi înţelegeţi că acest mulţumesc conţine îmbrăţişări şi pupicuri direct în frunte.

De azi până pe 10 aprilie, şcoala se sigilează (nu ştiu sigur de ce, probabil de la femeile de serviciu ni se trage, care nu vor liber pentru orele suplimentare, ci bani, iar bani are universitatea, ioc). …Deci şi netul e cu lacătul pe el.
Dacă mă strecor cumva săptămâna viitoare pe lângă portari, o să mai scriu. Dacă nu mă strecor, scriu pe laptop acasă şi updatez când avem liber să rupem sigiliul.

Voi nu mă părăsiţi, da? Că sunt singură şi îmi faceţi bine (aici ar urma, iar, un mulţumesc, să nu fiu penibilă şi patetică, însă ştiţi codul: mulţumesc=îmbrăţişări).

Vă doresc relaxare şi voioşie!

…Şi profit de ocazie să-l rog pe Cel de Sus să nu mai orienteze spre mine taximetriştii, cum era ăla de aseară care mai avea puţin şi mă cerea de nevastă, ca să aibă, după aia, ce înşela şi el… Că mi se activează urticaria.

Vă iubesc, dragii mei!

Azi, Jurnalul lui Manon a împlinit o lună de când a ieşit în lume.

Mulţumim frumos celor care ne susţin şi poposesc aici pentru a citi!

Servim tortuleţul după ce scăpăm de urticarie.

Da, aţi primit flori, da, aţi primit la-mulţi-ani-uri, însă permiteţi-mi să vă trimit şi eu îmbrăţişari, chiar dacă facem parte din aceeaşi specie, că nu strică o urare în plus, dacă ea sare spontan dintr-o inimă singură.
Unele dintre voi sunteţi mame. Altele, vă pregătiţi să deveniţi. O mică parte, în care mă includ şi eu, oferiţi dragoste maternă masculilor parteneri veşnic în nevoie, copiilor altora sau animăluţelor de casă.
Pentru mine, azi, sunteţi doar femei. Iar urarea mea: Să dea Dumnezeu să ne fiţi sănătoase şi fericite! este, azi, adresată mamelor voastre, fetiţe şi băieţi.
…Şi pentru cei care au mamă, nu pe pământ, ci doar în inimă, trimit în eter un buchet de trandafiri, în semn de respect .
Azi e ziua mamei. Iar mama e sfântă.

Every time is a good time for love, but February 24 is still something special…
So…for all you mushies out there: start pouring your hearts out to the ones you love, make them feel special by writing little testimonials on whatever you find appropriate (mirrors, cakes, windows or yourself)… all in all…Happy Dragobete’s Day!

Cu această ocazie, permiteţi-mi să vă urez, din suflet, un:  iubiţi-vă, bă, că viaţa-i scurtă şi n-avem nevoie de pretexte!
Revin şi de dragobete, cu varianta în engleză.

Cristina împlineşte azi 30 de ani. Şi, noaptea trecută la ora 12:05, toată haita, înarmată cu flori şi cu o prăjiturică în vârful căreia trona o lumânare aprinsă, se pregătea să păşească tiptil pe holul adormit de la etajul trei, ca infractorii.

Scopul era să ne aliniem pe şest în faţa uşii, să batem timid, să ni se deschidă (aveam complicitate cu soţul Cristinei), şi să cântăm la mulţi ani cu talent, dar în şoaptă, să nu trezim copilul. După care să mergem pe hol, la ţigara de prietenie.

Numai că, nu ştiu cum draq se face, taman în momentele solemne, când ar trebui să fim şi noi serioşi şi pătrunşi de importanta momentului, da un râs în noi, din ăla, bolnav, de te apuca şi pişu.

În loc să glisam, invizibili şi muţi pe coridor, ne-a apucat o hohoteală, care a devenit molipsitoare, şi pe care nu o putea opri nici poliţia.
Ne-am sâsâit reciproc, uitându-ne cu reproş unul la altul până când ne pufnea râsul şi mai tare, ne-am înghioldit, bref, s-a dus naibii tot camuflajul, căci dacă ne-ar fi gâdilat în talpă, tot nu am fi râs atât de mult, necontrolat şi neoprit.

Mă mir că nu au chemat organele, vecinii. Cred că le-a fost frică.

Din fericire, Cristina dormea beton, dar atât de beton, încât nu se lasa trezită de soţ, spre disperarea bietei lumânări care nu mai făcea faţa la atâtea răsuflări pufnitoare.
Cântecul, în loc să iasă pasionat şi şoptit, s-a transformat într-o behăială entuziasta de cor madrigal (da, cred că de asta nu au chemat vecinii poliţia, s-au dumirit că hoţii, de regulă, nu intra în casa omului intonând tare la mulţi ani!).

Cristina a fost, aşa cum ne-am propus, surprinsă şi fericită.

Azi urmează partea a doua. Petrecerea de pe coridor şi cadourile. Am aflat la timp ca doi dintre noi vor să îi cumpere papuci. Dată fiind situaţia hilara, o să ne împărţim pe căprarii: Nicu o să îi cumpere papuci de casă, şi eu o să îi cumpăr papuci de hol. Dacă se mai iveşte vreun inventiv care vrea să îi cumpere papuci, au rămas opţiunile: papuci de baie şi papuci de stradă.

Următoarea vizată, căci se apropie aniversarea ei, e Gabi. Să vedem ce îi pregătim şi ei.

… Mda, tre’ să recunosc, mi-am început anul cel nou cu un război… Nasol. Ori am îmbătrânit, ori m-am scorpit io, deci ambele, dar aseară mi s-a ridicat părul pe ceafă de spaima petardelor, după care am pornit la… război. M-am răţoit, am urlat, i-am înjurat pe infractori, şi mi-am ruinat definitiv intrarea cu dreptul în noul an (oricum, sunt stângace…) 

… Cred că era altfel pe vremea copilăriei mele. Cred că nu erau petarde, dar cred că nu erau nici copiii de acum, clar…Şi aici ajung la celebra fraza:”… Ehehe, pe vremea mea…” 

Înţeleg, frate (înţeleg pe dracu’) să dai cu petarde, că aşa, în sunet de mitralieră, simţi tu sărbătoarea (doar nu ai prins nici un răzbel, nu?!), dar nu pot înţelege, în ruptul capului, de ce trebuie ca maldărul de explozibil să fie detonat în scara blocului, la uşile oamenilor care-şi duc, trist, paharul la gură, la trecerea dintre ani…?

Nu îi înţeleg pe părinţii care dau voie copiilor să umble cu căcaturile astea periculoase, fără supraveghere (stai să vezi avorturi, de la 13 ani, în spitale, îmi şopteşte o prietenă…) 

…Nu pot înţelege această bucurie hrănită cu praf de puşcă…
Sau poate că mi-e frică să o înţeleg… Pentru că, dacă aş face-o, tot sângele din istorie s-ar explica… După cum s-ar explica, de altfel, şi de ce războaiele nu se mai sfârşesc…

La mulţi ani, în pace, dragilor!
_________________
De ce nu-mi pasă că se apropie Apocalipsa?
… Ete, de asta.