Jurnalul lui Manon.

Deci ghetele astea sunt superbe.
Au  talpă groasă.
Vreo 7-8 centimetri de platformă.
Și alunecă al dracului de rău.
Așa-ți trebuie, madam, dacă vrei să pari de doi metri și nu ții cont și tu de ce-i depus pe jos.
Trecem peste.
Mergeam cu grijă pe potecă. Cu maare grijă. Că dacă îmi fuge piciorul pe gheață, cu șenilele astea, e ca și cum aș cădea direct în glezne de la doi metri.
Deci, pășeam lipa-lipa, într-un cartier din București, când văd lipită, pe o poartă, o foaie A4 îmbrăcată în chiloțel transparent ca să n-o stropească vitregiile:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Lăsai grija gleznelor și ridicai privirea…

Maică Precistă!
Ăștia nu sunt țurțuri, vere, sunt stalactite!!

O peșteră întreagă atârna de acoperișul unei case luuuungi…

Rămăsesem smirna pe potecă.
Aș fi ieșit în stradă, să ocolesc zona, dar, în timp ce evaluam din privire zidul de doi metri de nea care mă despărțea de o moarte decentă, prin accident de mașină, m-a pocnit un set de gânduri.

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Ce-i cu mesajul ăsta? Știu că există o lege care îi obligă pe proprietari să asasineze, legal, țurțurii periculoși.
Ce dracu-i cu mesajul ăsta?
E prezentarea unei atracții turistice sau, sanchi, o acoperire a lenei prin avertizare?

Prezentare turistică atrăgătoare de amatori gen: “Vasile, cară tu copilu sub streașină, dă-te mai la dreapta să fie țurțuru în dreptul tău – că fac eu poze cu telefonu“?

Dacă e avertizare – și pe bune că sunt foarte serioasă acum – ce fel de atenție trebuie să prestăm?
Vizuală? “Wow, un țurțure, Gigi, stau eu cu ochii pe el până treci tu …dincolo”…?
Auditivă? “Făh, n-o iubesc pe aia și taci dracu din gură, s-aud când se rupe țurțurele, da-ți-aș un brânci!”…? Chiar. Cum se prăbușesc, țurțurii, când le vine vremea prăbușirii? Piuie înainte, trosnesc, sau cad direct, lin și pervers, direct în cap, pe mute?

*
Eu cred că în casa aia locuiește un speolog.
Mîine, când trec pe acolo, iau un marker la mine.

Deasupra lui:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Completez:

“G H E T E L E   M E L E   S U N T   M A I   M I Ș T O!”

Disclaimer: Vă rog. Puțină răbdare. Azi e ziua de pamflet-pomelnic; mi-am uitat frazele scurte în tăcerile de ieri.

*
Așadar.
Mi-era poftă de ouă prăjite în tigaie, că au dat nostalgiile în mine.
Ouă prăjite. Alături, roșii tăiate frumos, sărate și picurate cu ulei de măsline.

De fapt mint, mi-era cam foame, poftele sunt pretext.

Apropo de pretexte.
Am luat din supermarket două cutii a câte 4 ouă – că aveau cutiuțe diferite și drăguțe, un maldăr de tomate, că aveau moț de frunzulițe și fuseseră asasinate cu lujer cu tot, ulei de măsline și la uleiul de măsline menționez că m-a atras sticluța.
Îmi cerșea s-o duc acasă, că era firavă, lunguiață, cochetă și avea guler de lămâi tăiate mărunt. Mai avea o surioară pe raft, aia avea guler de ardei uscați, iuți – aș fi luat-o, că ador mâncărurile piperate, dar am zis să experimentez și eu uleiul cu aromă de lămâie deci mai bine stăteam dracu în zodia mea conservatoare.

Boon.

Ajung acasă, vioaie.

Paranteză. Măh, voi vă uitați la ingrediente când cumpărați ouă sau, să zicem, făină?
Eu nu mă uit. Am senzația că pe etichetă trebuie să scrie doar ouă sau făină.

E.

Pe cutiuțele de ouă scria așa:

Pe aia de plastic: Ouă de găini crescute în baterii.

Deci uat dă fac dar stați puțin.

Pe cutia de carton scria: Ouă de găini crescute în baterii îmbunătățite.

Revin deci What The Fuck???

Am dat fuga la DEX și atenție.
BATERÍE –
1. Subunitate de artilerie compusă din patru, șase sau opt tunuri (…)
2. Baterie electrică = reunire a mai multor butelii de Leyda (…)
3. Baterie solară = sursă de energie formată dintr-un grup de generatoare fotoelectrice (…)
4. Ansamblul instrumentelor de percuție (într-o orchestră).
5. Vas cu gheață în care se află sticle cu băutură.
♦ P. ext. Un litru de vin și o sticlă de sifon luate împreună.

Vedeți voi mai sus vreo explicație în care să apară și cuvântul  “găini” ?

Boon. Deci mi s-a dus dracu pofta pe apa sâmbetei, căci încercam să mă gândesc în ce tip de baterie o fi crescut găina aia.
Pe țeava de tun?
Într-un cilindru de duracell?
Pe acoperiș, înclinată la patrușcinci de grade?
Într-o tobă, sub cinel?
Frăgezită-n vinul de drăgășani?

N-am aflat.
Plus că mi s-a pus în gât, vicleană, întrebarea, ce dracu e o baterie îmbunătățită? …Îmbunătățită, bateria, sau găina, doamne iartă-mă?

(Dacă mai aveați îndoieli, vi le-am spulberat. Sunt un freak.)

Sunt un freak iscoditor, căci am aruncat în tigaie, înspre încăierare, două ouă provenite din bateriile îmbunătățite – ca să nu risc nimic deși ce dracu aș risca? Să mă curentez cu tigaia la flacăra aragazului? Giz.

Am pus, cu grijă, ouăle pe farfurie.
Am tăiat roșiile cele cauciucate și fără gust. Le-am picurat, de sus, ulei cu aromă de lămâie.

Am așezat totul pe tavă.

Am respirat adââânc.

Am gustat o bucățică de roșie și am decis definitiv că urăsc gustul de coajă de lămâie.
Am aruncat ouăle la gunoi, că parcă îmi făceau cu ochiul.

Și am păpat pâine prăjită cu unt.

…Unt vegetal.

😉

– Ai auzit, Nona? Se repetă istoria cu Titanicul. O navă de croazieră, Concordia, s-a răsturnat.
– N-am auzit. Mă-nvârt doar în cercul meu. Iar n-au avut bărci și au murit oamenii înecați?
– Au murit vreo trei. E trist când se întâmplă accidente nefericite.
– Umm… Bubu?
– Ce?
– Cuvântul “accident” e prin definiție sinonim cu “nenorocire”.
– Și?
– Și pușca mea, e tautologic să spui că un accident e nefericit. La capitolul “accidente fericite” ce încadrezi?
– Mă rog. Pentru mine, “accident nefericit” înseamnă “culmea dezastrului”.

*
Dau search pe google și găsesc un articol despre nava Concordia.
Citez:
“O navă de croazieră a eşuat în largul insulei italiene Giglio.”

*
– Auzi, Bubu?
– Ce?
– Ai dreptate. A fost un accident nefericit.
– Faci mișto?
– Da. Stai să vezi. Nava cică a eșuat în largul insulei. …Scufundarea pe uscat e, într-adevăr, “culmea dezastrului”.

Scurt. Bang!

Haha amărui.
Cică anul ăsta vine apocalipsa.
Și-o să ne prindă tot în căutare, tot în nevoie, tot în război.
…Tot în războooi??

Tot negăsiți.
Nedescoperiți.
Consumeriști.
Frustrați.
Taxați.

E o foame de afecțiune, de împărtășire a sentimentelor, de cuibărire într-un prieten, de confirmări că suntem, de un nou început – în anul în care ni se trâmbițează sfârșitul.

Lumea clocotește și se preface că e bine.

Paranteză: Personal, i-aș fute un pumn direct în gură, unuia. Direct în mufă. Scurt. Bang!
Să-i arăt că, în replică, și eu pot să-mi manifest respectul la fel de knock-out-ist.
Am încheiat-o.

Well.

Iată o melodie.

WAR

Cătălina Toma are o voce care lovește.

Scurt. Bang!

Nu mă mai uit la televizor de un an de zile.

Aseară am fost într-o vizită și m-am nimerit în fața teveului.
Am privit ecranul ăla, flendurind la programe, vreo câteva ore.

Fantastic.
Fantastic.
Cât de FALS se vede tot ceea ce se dorește a fi un mesaj real – pe sticla aia…

Obișnuită să simt zilnic numai realitate, am avut un șoc.
Oamenii de la teve sunt ori prea mult, ori prea puțin. Niciodată, însă, acolo.

Nu m-am putut (re)adapta, în cele câteva ore, la convenția televiziunii.
So be it, then!

P.S.
Și iuhu.

Acum o lună îmi zice o colegă, pe șest:
– Nu vrei un parfum de firmă? L-am primit și eu de la altă colegă. Ți-l dau ție.
– Măh. Nu mai luați de la mine doar ce e rău. Numai eu redirecționez cadourile, din spirit practic. Dar nu e frumos. CE PARFUM?
– Ete. Eu nu mă dau, oricum, cu el.

Scoate parfumul, tot pe șest, și mi-l înmânează conspirativ, nu spui la nimeni, că se supără aia pe mine.

M-a pufnit râsul, cu sticla-n mână.
…Că mi-am adus aminte:

Acum mulți ani, alt bloc, altă viață…
Aveam o vecină.
Săraca.
Bine că ne-a despărțit dumnezeu, eu pe o stradă, ea pe alta.
Era o femeie de aia, prea scundă, prea hămesită, cu privire galinacee.
Ți se făcea milă.
Te simțeai obligat, nu știu de ce nici acum…
Nu vă mai plictisesc cu detalii, că încerc și eu să uit butada aia cu “facerea de bine, X-ul de mamă”.
So.
Într-o zi, vecina îmi spune:
– Nu vrei niște ciorbă de fasole? Că eu tot o arunc…
Mi-a încremenit flacăra de la brichetă lângă biata țigară ce-mi anina de buză.
– Ce dracu, corneluș, mi-o “oferi”… ca la porci?
– N-am vrut să sune așa.
Mi-am aprins țigara.
– Well. Arunc-o. …Dacă nici TU n-o poți mânca… Eu, nici atât.

*

Deci revin.
Colega scoate parfumul de firmă, pe șest.
Eu mă uit la el și mă pufnește râsul.
L-am luat.
Trebuia fotografiat.

Ah. Miroase a an nou.
Și afară, primăvară get beget. Cu dințișori de frig tomnatec.

Să vă fie de bine. Cheful de azi noapte, și bucatele, și țuica, dac-o fi fost. Și dansul, și somnul de după.

Așa. 😉

*

Eu manifest un simptom de dilemă, și-l inghesui aci, când toată lumea doarme, ca să-mi răspund, tot eu, mai încolo.

Deci azi noapte, pe la două, am agățat pe stradă un taxi, du-mă, dragule, acasă.

Romul de la volan, tânăr și cu privire de cartier, m-a evaluat scurt și m-a taxat major.
Trecem peste, era noaptea de Revelion și înțelegem că, la evenimente speciale, țâșnește din unii, ca artificul, gena mamă a eternei hămeseli.

Stăteam cuminte în mașină, iar șoferul vorbea tare, la telefon, cu alt tip, pentru urechile mele. Să se dea simpatic.
– Am luat o doamnă, acum, și banii sunt cam puțini.
– Puiu, intervin eu relaxată, ți-am dat, pentru patru kilometri, 37 de lei.
El se face că nu mă aude. Ascultă ce-i șoptește ăla în cască.
– Daa… Cam puțini… Ce? Ce să-i spun? …Nu-i spun asta, bă Sandule.
Și râde.
Râde și Sandu.
Și vorbesc, ei, codat, în continuare, căci Sandu e jmeker și îl ațâță pe ăsta, că știe că nu poate răspunde.
Țigănușul de șofer e simpatic, așa idiot și cocoș cum e el, nu mă enervează, sunt în mood bun.
Mă distrează. E nepericulos.
– Bubu, spune-i lui Sandu că eu citesc gândurile. Să nu mai vorbească urât, că dacă-l prind îi tai bilele.
Râde cu poftă.
– Auzi, Sandule, ce zice doamna… Doamnă, zice Sandu că n-aveți cum să citiți gânduri, nu știți ce a zis.
– Spune-i lui Sandu că știu ce a zis. “Să plătesc, restul, altfel”. Și ți-a zis și cum. Și tu ai vrut să îi răspunzi “nu e de alea, bă, și nici nu are 20 de ani, și nu mi se pare gagică mișto”, dar n-ai putut, că ai clienta chiar în ceafă.

Șoferul amuțește. Ăștia puțini la creier consideră că psihologia simplă e o minune.
Se întoarce spre mine, serios morgă.
– Da, dragule, mă numesc Mama Omida.
– Alo, Sandule? …Te-ai dat dracu.

Drumul se desfășoară lin și mut, de-acum.
Ajungem la destinație, și când cobor, din politețe, îmi iau la revedere și de la șofer, și de la Sandu, că doar am fost trei călători, nu doi.
– La revedere. Și spune-i și lui Sandu să-și mănânce ouăle.
Ultima frază mi-a țâșnit involuntar. …Numai că, în loc de cuvântul ouă, am pronunțat (mama lui de act ratat!) coaie.
(Urât. Nu pot da vina pe băutură, că am băut numai cola.)

Deci, clar, călătoria cu taxiul e un semn.

Și dilema mea e asta:
Care-i semnul?
Că ȘI în 2012 îi voi emascula pe imbecili?
Sau
Că mi s-a evaporat definitiv diplomația?

Urăsc blegii.
În plus, mă și enervează când o comit și se aruncă, vioi, în justificări, de parcă ar mai putea repara ceva.

Azi am scăpat din mână farfuria cea frumoasă, și s-a făcut țăndări.
(Eram obosită.)

Na. Uite. ↑

Scurt.
Eram în 104, lipiți ca sardinele de conservă.
Oameni puțini, dar șubele sunt groase.
Bref.
Văd, pe geam, un cuplu.
El, slab cui, cu nasul degerat și freza înspre cer, îmbrăcat în pantaloni de ăia ițar. Avea mersul țanțoș că o târa pe gagică de mână pe principiul ete ce am luat din târg, gratis. Deci l-am botezat falusică.
Iar gagica…
Punctez doar ceea ce m-a orbit: peste buzele îngroșate de seringă, un ruj de culoarea  scare-yourself-in-the-mirror-pink.

Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.

O tipă vrea să intre.
– Şi eu aştept, iubita, îi spun.
– OK.
Şi se aşază lângă mine.

Ne strângem, cu toţii, patru.

Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
– Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
– Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
– E acelaşi lucru.
– N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
– Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.

Iese triumfător, cu banii în mână.
– Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
– S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.

N-a fost nevoie să apăs pe nimic.