Archive for the ‘Sub lupă’ Category


Verzui, cu ochii răi, anemic, supt în pomeți,  cu pantaloni prea largi și curea prea strânsă, cu omoplații ieșiți ca săgețile prin cămașa-uniformă, vai de mama lui cine i-o calcă, body-gardul stă, precum numele, țăruș, înfipt în importanța jobului de apărător al ghișeului primiri-urgențe.

Nu i-a plăcut sapa. N-o fi fost bun de portar, așa că face pe sperietoarea de strajă spitalului, ca nu cumva cretinii ăia de bolnavi aliniați la coadă să deschidă gura pentru a protesta ceva.

Sfrijitul apără vajnic mișcările în relanti ale madamelor de la ghișeu, cu ochii cei vigilento-amenințători (că fizicul de biscuit nu-l ajută).

Se mai ridică din când în când pe călcâie, ca opăriții de la circulație, pune mâna la pulan și analizează, cu privire de expert, pacienții – cât sunt ei de bolnavi și cam care ar fi ăia care ar putea deschide gura pentru a striga, peste rând, doamna funcționară, nu vă puteți mișca și dumneavoastră mai repede?

Bietul.

Mi-e milă de el.

Pare nemâncat și e prea tras la față.

O sta așa de țeapăn și demn -de frică să nu se prăvale în fața bolnavilor pe care-i sfidează.
Îl vor arunca ăia, flasc, la fundul cozii, până-i vine rândul, pentru constatare.

Doamnă, faceți alergie la ceva? / Da. La sistemul sanitar din România.

*

Bună ziua, vouă, dragilor.
Vă salut, vă pup și vă salut iar, să fie primit.
Vedeți că scriu ceva, azi. V-ați obișnuit cum fac după absențe lungi. O să fie, nu succint, ci un pomelnic.
…Ca să-mi intru-n mână.
*

Acum vreo lună, pe când ieșeam vioaie și picurătoare de la duș, am alunecat, nu tocmai grațios, pe parchet.
În timp ce corpul se îndrepta vijelios în direcția înapoi, pentru a se izbi cu ceafa de podea, mâna dreaptă a vânturat ipad-ul de pe comoda care, iată, nu voia să-mi ofere niciun punct de sprijin – iar degetul cel mic de la piciorul drept, pe care-l voi numi generic, de acum, ghiocel, s-a trezit să fie erou. Mi-a împiedicat căderea periculoasă proptindu-se, din tot sufletul, în piciorul de la pat. M-a salvat.
Am căzut, cum se zice la țară, într-o fâznă.

M-am ridicat demnă, am remarcat în treacăt că mă fulgeră la ficați o durere care pleacă de la picior și m-am întrebat ce treabă are ficatul, m-am aplecat să culeg de pe jos ipad-ul, moment în care am văzut.
Deci.
Mă uitam la picioarele mele, mai exact, la labe.
Piciorul stâng avea degetele ca soldățeii de gardă, cu aliniere regulamentară și poziție de drepți.
Piciorul drept avea degetul mic repoziționat pe principiul semnului de circulație obligatoriu dreapta.
…Ca un ghiocel.

Mi-a venit să râd, dar mă durea prea tare, așa că am încercat să păstrez solemnitatea momentului, că eu râd doar la morți – și m-am apucat să-l așez la loc, s-o fi dislocat, sărmanul meu erou.
Aș.
Urgență scrie pe mine, că n-o să rămân așa, cu gheruță.

Am sunat-o pe Mok, care m-a teleportat cu Range Roverul ei direct la spital.
– Lasă-mă aici, mă descurc.
– Nu te las. Stau cu tine.
Cine n-are un Mokutz pe lângă el, e un om lipsit. Dixit!

*
Ah.
Spitalul de urgență Floreasca, acest vid dezumanizat în care ajungi de nevoie și știi că poți să mori liniștit, așteptând și completând la formulare…
După (atenție, da?) DOUĂ ore de stat într-un picior pe coridoare, într-o instituție în care fetele de la ghișeu se mișcă precum funcționarele de la Bancă, melc melc codobelc, iar asistenta îți repetă că te cheamă ea când termină doctorul cealaltă consultație care nu este – doctorul fiind probabil la o urgență de cafea pe dracu știe unde – eram, și eu, dar mai ales Mokutza, oale sub presiune.
Bărbăței, în halate asortate la stetoscop, mai deschideau/închideau ușa, moment în care ochii mei de câine silabiseau printre buze “tati, fă-mă bine” iar ochii lor zero-empatici răspundeau cu toți dinții, “Nu sunt eu, doamnă, de gardă“.
E.
Atunci bine.
Am intrat din nou peste asistenta veștejită și rară de păr în cap, am privit-o sugestiv direct în ochi și nimic.
Toate negurile dureroase care mi se adunaseră în inimă, de-mi devenise mai greu corpul în stânga, mi-au țâșnit pe gură. Well, să zicem că am fost eu, aia pe care o uitasem.
Am început cu clasicul e posibil așa ceva?, am continuat cu o precizare luuungă, din care, biata, cred că a înțeles doar cuvintele cocostârc; medic, nu?; ce e aia UR-GEN-ȚĂ?; și am finalizat, nemaiavând suflu, cu ACUM!
Ochii ei blazați  au întins mâna spre telefon, iar băiatul din camera de alături mi-a spus complice: Veniți aici, să vă fac o radiografie.
Mă târăsc încet în anticamera în care stătea fata de la computer, care-mi zice: Mergeți dincolo și așezați-vă, să vă fac o poză la bazin.

Ridic ochii la cer, văd tavanul și respir adânc. Maică Precistă.

– Nu vreau la bazin.

Ba da, zice ea, profi. Vă fac o poză la bazin și la femur.

– Iubita mea, sunt, cumva, în zona crepusculară? De ce-mi faci poză la bazin? Se vede mai bine, prin el, degetul de la picior?

– Așa-mi scrie pe bilețel, doamnă.

– Well, o fi al altui distrus ca mine, care-i afară pe coridor, prăvălit pe undeva; eu am degetul cel mic în poziția ghiocel. Vreau doar să îl pun la loc.

– A. Intrați.

Nu știu ce s-a întâmplat în camera de gardă cât timp am fost eu la radiografiat ghiocelul față/profil.
Dar când m-am întors, în cabinet era Mok, cu o față de porțelan, asistenta, pitită după monitor, și nenea doctorul, zâmbind sanki amabil, dar căruia îi citeam în ochi promisiuni de cazne grele, viitoare.
Îi arunc o privire sugestivă Mokutzei, gen Ce le-ai zis ăstora, vrei să mă tortureze?,
– Ce s-a întâmplat, doamnă?, scrâșnește, medicul, amabil.
– Mă doare. Aștept de două ore. …La URGENȚĂ!!!
– Dar doamna cine este?

(Well. Mok are trei metri, si e superbă. Când se înfurie, nu alternează reproșurile cu dulcețuri, așa cum fac eu, de urâțică ce sunt. Îl țintuiește pe inculpat cu vorbe spuse adânc și apăsat, de rămâne ăla mut. Frumusețea asta ar trebui să fie pisicoasă, își zice victima, iar ea e cam fermă… o fi CINEVA de SUS?
Cam ăsta era sensul întrebării medicului.)
– E sora mea.
– Păi… Era foarte supărată, și a făcut scandal aici.
– Pe drept cuvânt. Altminteri mai așteptam trei ore.
– Știți, în mod normal, nu trebuie să stea aici, cu noi, trebuie să aștepte pe coridor, dar dacă dorește să asiste…

Îi arunc o privire disperată lui Mok, ieși, că o să se răzbune ăsta pe mine, și îi spun:
– Așteaptă-mă afara, că nu mă operează, e doar un deget (și am și personalitatea la mine)…
Apoi zâmbesc doctorului a pace, așa cum fac și cu ospătarii:
– Tati, să mă faci bine! 🙂

Mok, vajnicul meu gardian, iese, iar doctorul, rămânând singur cu victima, cu ochii în radiografie, zâmbește satisfăcut, precum organul legii care-a încolțit un infractor:
– Da. E o fractură. Trebuie să vă punem piciorul în ghips până la genunchi.

Și Puf! S-a dus armistițiul încropit anemic.
Inspir.
Miroase-a clor.
Nicio mirare majoră.
Tocmai era să fac radiografie la bazin, pentru degetul mic.
E normal să mă pună-n ghips toată.

Ochii mei au scântei.

– Suntem.  În.  Secolul.  Douăzecișinunul. …Iar dumneata îmi pui piciorul în ghips până la GENUNCHI pentru un CĂCAT de deget MIC?
Se intimidează, dar îmi dă pasa:
Aceasta e procedura, doamnă…
– Repet. Suntem în secolul XXI.

– Păi… Varianta ar fi… o intervenție chirurgicală…
– Altceva.

Uh, cedează el, putem să folosim degetul de lângă el pe post de atelă, și le legăm împreună.
– Ah, deci se poate.
– Da. Daar…
(și aici schimbă o privire pe furiș cu asistentul pansator) va trebui să cumpărați un sabot ortopedic.
– De unde?

– Păi, e aici, aproape (iar priviri de complicitate cu asistentul. wtf?), pe o străduță, e o firmă care le vinde…

Și atunci i-am răspuns (cu un tupeu de care m-am speriat abia după ce am plecat):
Păi văd că dumneavoastră îi știți pe cei de la firma aia (dafuk e cu mine?), dați un telefon, să-mi aducă sabotul aici, că n-o să șchiopătez în ciorăpel până acolo, nu?!…

Și aștept un topor în cap.

Medicul, însă, răspunde, prompt:
– Asta se poate rezolva.

Într-un sfert de oră, aveam sabotul. Costă aproape două milioane. Mama voastră de afaceriști.

Nenea pansatorul, cu o față de cenaclul flacăra și background în marină, m-a schingiuit de două ori.
La prima imobilizare, a zis că e fixat ok.
M-am dus să-mi fac radiografie și i-am suflat băiatului care se milise de mine și prima oară: Dragule, de acum suntem prieteni, dacă în poză vezi că degetul e tot strâmb, fă-mi cu ochiul.

Mi-a făcut cu ochiul.

I-am spus marinarului că-l rog să mă panseze din nou, că ghiocel e tot în semnul obligatoriu dreapta.
În timp ce-mi tăia pansamentele, vine doctorul, această fata morgana uite-o nu e a urgențelor din floreasca.
Ce faci?
– Mă pansează din nou, că e tot strâmb.

Se încruntă a război. Normal. Că acolo e casa lor, futu-i în gât de nesimțiți, iar pacienții, poveri de care trebuie sa scape mai repede.
– Trebuia, doamnă, să văd și eu radiografia.
– Erați plecat din cabinet. Am văzut-o eu, domnule doctor, și e suficient. Degetul meu e tot strâmb.

– …

-…
O să vă scriu o rețetă. Faceți alergie la ceva?
– Da. La sistemul sanitar din România.

Plec, scârbită.
Medic?
Un cretin…

*

…Dar și eu, vacă.

N-am avut, în toată viața mea, nicio fractură.
Bine, exceptând inima, că aia mi se rupe mereu, de prea multe ori și în prea multe locuri (trimit aici un deget mijlociu de salut pentru ultimul neisprăvit care mi-a otrăvit existența).
Așa că, neavând nimic rupt, deci niciun reper, în mintea mea de femeie deșteaptă, scârbită de experiența de la spital, a încolțit ideea că pansamentul ăla e un fel de ghips. (așa…)
Deci că trebuie să stau așa cât a zis ăla că-i trebuie degetului să se refacă, vreo patru săptămâni. (neinformato!)
…Ăla zisese că în patru săptămâni se sudează fractura. (logic.)
Nu că trebuie să stau pansată la infinit. (cretino!)
Dar mai aveam eu urechi, în ziua aia? (ah.)

Așadar.

Stau vreo două săptămâni cu degețelele pansate mumie, refuzând cu o îndârjire fudulă să mă duc la vreun control (nici vajnica Mok cu mă scoate pe mine din prostie), până când corpul începe să-mi dea semne.
Mă durea piciorul din ce în ce mai mult.
Bref.

Scot pansamentul, după două săptămâni…

Well. Să nu dau amănunte prea multe.
Să zicem, doar, că degetul meu, și rupt, și asfixiat, trebuie acum oblojit, zilnic.

Medicul, cretin. Pacienta, o vacă.

Degetul meu mic va purta toată viața numele de Ghiocel.
Cauza?
O alergie.

loaze

on June 4, 2013 in Sub lupă 4 Comments »

Loaze.

Loaze, peste tot.
Îţi intră-n ochi, pe nas, prin pori.
Îţi invadează sistemul.

Şi tu te miri.

Adânc şi apăsat.

Loaze.
Loaze, peste tot.

Cât să te mai prefaci că zâmbeşti?

magnificent

on September 5, 2012 in Sub lupă 1 Comment »

Suntem un popor magnific. Nu vrem să ne luăm capră, că e costisitor. O privim cu jind, când aparţine vecinului. Dacă vecinul, prin absurd, vrea să ne-o dăruiască, ne apucă, brusc, junghiul.
A dracului naţie magnifică.

*

Aşa. Deci în spatele intrării de la biroul meu zace, de câteva zile, o grămadă de lemne – un decor decedat.
Nimeni nu a aruncat lemnele acolo, nimeni nu ştie nimic, toată lumea ştie că mă supăr dacă se mai aruncă acolo gunoaie.

Azi i-am întrebat pe cei de la teatru, măh, lemnele sunt ale voastre? / Nu.
Şi pe cei de la film, măh, scenografa voastră face iar depozit unde nu trebuie? / Nu-s lemnele noastre.

Boon.
Să le mărit, zic.
Îl sun pe nea Vasile, e al nostru, de la teatru.
– Hai să îţi arăt ceva. Lemnele-s ale lui dumnezeu, le-o fi uitat acolo, ia-le tu, să faci focul cu ele. Le iei?
– Le iau.
– Aşa. Te rog să mă descotoroseşti de ele până mâine, mă seacă.
– Le iau.

Fantastic ce repede zboară veştile prin zonă când mă activez eu…

Intru în şcoală, şi mă interpelează ăia de la film.
– Ai aflat ale cui sunt lemnele alea?
– Da. Ale Sfântului Duh. I le dau lui Nea Vasile, să le pună pe foc.
– Ah. Mai bine dă-i-le şoferului nostru, că şi el are sobă.
– Îu. Uite cum facem. Nea Vasile e al nostru, îi dau şi lui, şi şoferului, dacă are nevoie.

Îl sun pe Vasile.
– Se făcu coadă la lemne. Te superi dacă ia din ele şi şoferu’?
– Nu.

Îl sun pe şofer.
– Băh, vrei lemnele alea? Le împarţi cu Vasile, că lui i le arătai primul. Căraţi-le dreq de acolo.
– Vreau lemne, cum să nu vreau? Dar să le care Vasile.
– Să mori tu?
– …Şi i le duc eu acasă cu maşina.
– Bon.

Urc trei etaje, îl găsesc pe Vasile.
– Auzi la şofer, să le cari tu, şi ţi le duce el acasă.
– Nu. N-am bani să-i dau pe benzină, cinci sute de mii.
– Bă voi sunteţi nebuni? Ăla îţi ia bani?
– Păi benzina nu costă?

Fug jos, trei etaje, să îl caut pe şofer. Şoferul stă cu electricianul la cafea.
– Bă te omor cu bătaia. Mă faceţi să alerg de nebună? Îi iei bani pe benzină lui Vasile?
– Cum să-i iau bani pe benzină?
– Bine. Stai să-l sun pe Vasile
.
Electricianul se bagă în vorbă:
– Nona, nu îi dăm lemne şi lui Relu tâmplarul? Le taie el frumos, chestii.
– Băi ăl mic. Acolo nu-i un vagon de lemne, ce dreq să-i mai dăm şi ăluia?
– A, da. Oricum nu le poate folosi, că-s strâmbe.
– Stai să-l sun pe Vasile, că îmi creşte tensiunea.

Şi am, aşa, o mică premoniţie că rămân cu lemnele pe cap.

– Alo, Nea Vasile, şoferul a zis că nu îţi ia bani pe benzină. Căraţi dreq lemnele alea de acolo că am slăbit, în ora asta de când alerg, trei kile.
– Lasă-l Nona, să le ia el.

Eu, tablou.

– Adică nu le mai vrei?
– Prea mare daraua.
– Păi ăluia îi e lene să le ia de acolo…

*

Suntem un popor magnific.

Mâine fac, în cinstea lui, un foc de tabără.

– Dacă îmi mai dai buzz o singură dată te gușoi de gât!
-Stai mă Nona, că am o problemă gravă și vreau să mă ajuți.
– Ia. Lovește-mă.
– Deci m-a întrebat ăla ce formă are puța mea și dacă are moțul în jos sau în sus.
– Maică precistă. Auzi la ea, “problemă gravă“. Ete problemă gravă: ești ditamai femeia și spui că ai “puță”. Tu ai păsărică.
– Așa-i zic eu, să nu sune vulgar.
-Gizăs. Sper că nu vrei să te examinez eu. Cu ce vrei să te luminez?
– Păi aia. De ce m-a întrebat de formă și de moț.
– Te-a întrebat pentru că, foarte probabil, se pregătește psihic să te pupe la puță; și verifică omul, în prealabil, locul – ca nu cumva acolo să găsească un cocoșel care să-i sperie balaurul.
– Faci mișto.
– D’oh. Alternativa era să-ți bag un citat din Hegel, dar problemele voastre graaaaveee îi bat la cur pe toți filosofii. Spune-i că-i rotundă și că are cheiță în formă de lăcățel. Foarte probabil ca balaurul ăla să aibă dimensiuni de gușter anemiat.

Trist.
Dugheana asta inestetică, plantată lângă staţia de autobuz…
Cu ghirlandele alea chicioase, care atârnă lugubru de acoperiş, flendurite de vânt…
Taman lângă staţie. Pusă strategic. Dugheana. Are vad.

Executăm lumânări, coroane şi jerbe“.
Aha.
Funerare soto.

Aştepţi autobuzul, priveşti ghirlanda şi te gândeşti la murire, lumânări executate, colaci.

Devii serios.

Până te-apucă un soi de chicoteală neruşinată.
Căci  firma se numeşte Alina VIP.
VIP?
De ce VIP?
De ce nu RIP?

Trist.

Sunt puţin cam moale, că mă seacă la sistem nişte pramatii.
Numai că, surpriză, tot în timpul ăsta mi se flendură prin jurnal entităţi aeropurtate care dezvoltă mici obsesii pentru mine.
Nu e bine, nu e bine.
Nu mai am locul meu nicăieri.

Uite.

Dacă strâng acum din suflet nu picură nimic.

Dar.

Aviz aviatorilor: Umbre anonime, sunteţi scoşi tot din uter de femeie, iar cuvântul “respect” există şi în dicţionar.
Nu încercaţi cu mine zboruri la firul ierbii, că n-aveţi voi manşe pentru câte reflexe am eu să vă-mpuşc direct în cockpit.

Deci maică precistă, grădina e mare.
Proastă piață la bărbați.
E prea mare desfacere la femei.

*

Final de conversație.

Ea:
– Da. Știu sigur că vreau să mă culc cu tine. Vrei?

El, pătruns de importanța momentului.
Își îndreaptă, statuar, spatele, să semene cu un trofeu.
Ridică nasul, fâlfâind din nară ca un steag.
Mijește ochii, enigmatic.
Și răspunde, cu vocea voalată, conspirativ și filosof:
Nu se știe ce ne rezervă viitorul.

Mă întorc și îl privesc.
Vreau să-i spun și tac.

*

Bă dă-te dreq de bou.

Adicătelea viitorul e un fel de entitate care dă buzna peste tine.

Aha.
El dă buzna peste tine, nu mergi tu spre el.
Și după ce te prinde, te așază pe genunchi, ca moș crăciun, și îți spune,
ori
Gogule, ți-am rezervat felia asta de curaj, înghite-o fără s-o mesteci, numără unu doi să-și facă efectul și pe urmă apucă-te și fă-i felu’ fetei”
ori
“Gogule, sorry, bă, ete, îți rezervasem o erecție, dar s-au dat toate pe sub mână…”

Gizăs. În loc să estimeze decolteul și să verifice dacă organul gândirii dă semne de umflare, Gogu așteaptă viitorul.

Pierdere de timp.

Mai bine-și dădea-n bobi. Sau trăgea o pasiență pe Solitaire, cinstit, via computer.
Cum ar veni, și-ar fi făcut el o rezervare la viitor, nu invers.

Da’ și fata, proastă.
Nu știe că atunci când femeia are coaie îl emasculează pe bărbat.
Că dacă ar fi știut, n-ar fi apelat la curajul lui cel lipsă, ci ar fi apăsat butonul de erou, ca-n bancul ăla celebru:
– Gogule, eu am așa, un zbucium, …o presimțire că tu o să-mi faci ceva.
– Stai liniștită, făh, că nu-ți fac treaba aia.
-Auzi Gogule? Mai bine fă-mi-o, ca să mă scapi de presimțire.

Click here to try the new channels design. …Mă invita, politicos, YouTube.

Eu, plină de respect și de curiozitate, am dat click.
Interesant.
Alt look, funcționalități mai puține. Fad. Flasc. Bug-uri multe.
Deci îmi păstrez, că așa vrea mușchii mei de user independent, vechea interfață.
Do you want to switch?
Hell NO!

De câteva zile, în canalul meu de muzici apare sus, așa:
All channels will be updated to the new design on March 7th 2012.

Whoa.
S-a dus dracu independența mea de user.

Ipocriți.
Click here to try se traduce, de fapt, așa: Get used to it!

Well. Dacă-i ordin, cu plăcere. 🙁

Gutu-vă-n tag!

Deci ghetele astea sunt superbe.
Au  talpă groasă.
Vreo 7-8 centimetri de platformă.
Și alunecă al dracului de rău.
Așa-ți trebuie, madam, dacă vrei să pari de doi metri și nu ții cont și tu de ce-i depus pe jos.
Trecem peste.
Mergeam cu grijă pe potecă. Cu maare grijă. Că dacă îmi fuge piciorul pe gheață, cu șenilele astea, e ca și cum aș cădea direct în glezne de la doi metri.
Deci, pășeam lipa-lipa, într-un cartier din București, când văd lipită, pe o poartă, o foaie A4 îmbrăcată în chiloțel transparent ca să n-o stropească vitregiile:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Lăsai grija gleznelor și ridicai privirea…

Maică Precistă!
Ăștia nu sunt țurțuri, vere, sunt stalactite!!

O peșteră întreagă atârna de acoperișul unei case luuuungi…

Rămăsesem smirna pe potecă.
Aș fi ieșit în stradă, să ocolesc zona, dar, în timp ce evaluam din privire zidul de doi metri de nea care mă despărțea de o moarte decentă, prin accident de mașină, m-a pocnit un set de gânduri.

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Ce-i cu mesajul ăsta? Știu că există o lege care îi obligă pe proprietari să asasineze, legal, țurțurii periculoși.
Ce dracu-i cu mesajul ăsta?
E prezentarea unei atracții turistice sau, sanchi, o acoperire a lenei prin avertizare?

Prezentare turistică atrăgătoare de amatori gen: “Vasile, cară tu copilu sub streașină, dă-te mai la dreapta să fie țurțuru în dreptul tău – că fac eu poze cu telefonu“?

Dacă e avertizare – și pe bune că sunt foarte serioasă acum – ce fel de atenție trebuie să prestăm?
Vizuală? “Wow, un țurțure, Gigi, stau eu cu ochii pe el până treci tu …dincolo”…?
Auditivă? “Făh, n-o iubesc pe aia și taci dracu din gură, s-aud când se rupe țurțurele, da-ți-aș un brânci!”…? Chiar. Cum se prăbușesc, țurțurii, când le vine vremea prăbușirii? Piuie înainte, trosnesc, sau cad direct, lin și pervers, direct în cap, pe mute?

*
Eu cred că în casa aia locuiește un speolog.
Mîine, când trec pe acolo, iau un marker la mine.

Deasupra lui:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Completez:

“G H E T E L E   M E L E   S U N T   M A I   M I Ș T O!