Jurnalul lui Manon.

In piaţa amzei. Un puradel infect mă acostează:”Îmi daaţi şi mie (scrisesem muie) o mie?”…nu “nişte bani”, nu “cinci sute de lei”, ci “o mie “, direct. Are privire de vultur, la cei cinci ani ai lui…
“Nu îţi dau”, zic.
“Atunci să te bată Dumnezeu!”, îmi spune borâtura de ţigan… Auziţi şi voi. Mi-a venit să îl spulber…
M-am mulţumit să îi pasez “urarea”, în gând, lui Năstase şi lui Ponta. Nu mă întrebaţi de ce.
… Sau dacă o faceţi, treceţi-o la “Retorice”.

… Dau să traversez pe magheru, să ajung la metrou. În faţa, pe trotuar, o altă ţiganca, bătrâna, vinde papuci “la jumate de preţ”. Prind faza în care o femeie, acostată de putoarea cu tupeu, îi spune să o lase în pace, că nu vrea să cumpere.
…Şi mai prind, înainte să o depăşesc pe ţiganca, susurul buzelor ei:”În morţii mă-tii de… morţii mă-tii…”
…În momente ca astea mă bucur că nu avem permis de armă. Mi-e teamă.
De mine.

Ordonanţa pârâciunii
Hotărârea de Guvern 400/2003 -cadrul legal pentru a spiona şi a merge cu pira
Plini de zel, vecinii care nu au altă treabă decât aceea de a beli ochiul pe vizor, sunt fericiţi. Iată, devine legal să mergi cu şopârla la administrator.
În unele scări de bloc, administratorii, cu tălpile arzânde de entuziasmul zilelor ceauşiste, lipesc cu limbă de lemn afişe:” Urmăriţi permanent persoanele străine şi suspecte care intra în bloc şi, după caz, anunţaţi administratorul”.

… Lângă mine sta o biată… să-i zic familie? De neisprăviţi. Au câte treizeci de ani, fiecare, şi, pe lângă faptul că i-a pedepsit Dumnezeu cu urâciune, i-a lăsat şi răi. Ca să compenseze moartea sufletului…Să aibă senzaţia că sunt vii, prin ura şi pârâciune.
M-am trezit reclamata la baba cloanţa a blocului (ei, cine, în fiecare bloc exista o babă a dracu’, care e pâlnie la ureche, seacă şi darnica în reclamaţii); aşadar, m-am trezit reclamata că primesc vizite. Şi că fac zgomot maare în casă. Io, nevinovată, asta mi-e sfânta cruce!

Într-o zi, îmi bubuie în usa neşte pumni. Deschid şi, stupoare: în prag, vecinul pârâtor şi hoaşca baba cloanţa. Mă întreabă direct, ca să mă pierd, probabil: “Cu cine sunteţi în casă?”
… Sar peste partea în care a ieşit olteanca din mine la suprafaţă, pentru că nu e frumos să descriu aici felul în care o doamnă agresată în propria-i casă înjura de morţi în legitimă apărare…
…Şi trec direct la final: urâţii m-au lăsat în pace.
… Dar numai după ce am promis sincer, cu lacrimi în ochi, cu voce de piept şi cu mâna în gât (nu mai ştiu pe care l-am prins, că vedeam negru) că îi guşui pe palier, dacă nu mă lasă în pace.

Acum, ce ne facem? A devenit legal pârîtul, mai mult, am auzit că dacă ai câine şi lătra în casă cât timp eşti plecat, jegurile au dreptul de a te da la poliţie, pe motiv ca maltratezi animalul (acum nu se mai cheamă că îi enervezi pe vecini, ci că se plictiseşte câinele, ma-ma lor…).

Mai avem ficaţi să o răbdăm şi pe asta?…Ca eu, pe zi ce trece, trăiesc un deja vu al timpurilor de dinainte de 89… Când îl mai văd şi pe Năstase la televizor, aşa m-aş înfige cu numărătoarea în ouăle lui… (da, recunosc cinstit, vreau să i le număr, am o obsesie)
…Ne paşte, iar, o revoluţie, sau neuronii mei, cu de la ei putere, s-au apucat să facă muşchi de bătut vecini?
Păzea!

… Plec şi eu, normal, spălată, parfumată, machiată, de acasă… Iau metroul, că e sigur şi rapid. Ies din metrou. Transpirată, asfixiata, şifonată, cu rimelul-cearcan.
…În clipe ca asta, îmi vine să fug. Peste graniţă. Cu ouăle lui năstase, trofeu, în băţ. Popor de perdanţi mămăligari. Înghiţim tot ce se numeşte kkt şi scumpire, umilinţă şi demagogie.
**
Merg pe stradă, cu maşina (altora). Dăm din groapă în groapă. De ani buni sunt gropile astea… Nimeni nu iese cu bujia în stradă, la protest, nici un şofer. Toţi oftează filosofic şi dau în gropi, în continuare…

A murit un copil. Ucis. A fost aruncat la marginea unui şanţ, după ce îl bătuseră şi îl violaseră.

Psihologii îşi umfla antebraţul cel gânditor şi îşi dau cu părerea, sentenţios: “Copilul provine dintr-o casă de copii, se vede după haine, după bocanci. Purta chiloţei de fete, asta înseamnă că, sigur, e de la casa de copii, numai acolo îşi mai schimbă lenjeria între ei”. 

… A doua zi, aud la ştiri: “Copilul locuia cu tatăl lui…” 

… Trec peste grozăvia crimei, pentru a puncta, trist, faptul că a venit timpul să recunoaştem că sărăcia este atât de mare, încât nu mai încap confuzii precum cea de mai sus… Care, penibil şi ruşinos, aprinde lumina în cămara disperării existenţei noastre… Auzi tu, “e de la casa de copii, că pare sărac”…şi, când colo, putea fi orice alt copil sărman… Dintre miile de copii, toţi ai noştri… Năstase, ce-ţi mai fac ouăle? Bine? Tot în cur te doare de fraierii pe care îi conduci?

“Marţi, un cunoscut cântăreţ, Adi de la Vâlcea”, a avut un accident de maşină.
Rusinikă pentru reporteriţa protv care, luându-i interviu şoferului de dacie implicat în accident, spune: “Şi, v-a cântat ceva, după? (…după ce a văzut că e viu, probabil…)
Şoferul izbucneşte involuntar în râs: “Nu… cum să-mi cânte?”
… Aşa gafă de reporter, mai rar. Nu înţeleg de ce nu a încins acolo, o horă, ad-hoc, imbecila.

Ruşinikă pentru Cristina Ţopescu; are o emisiune de ştiri, bănuiesc eu, un fel de summum al zilelor trecute. A prezentat această ştire la o zi după eveniment , e de înţeles, insă felul în care a prezentat-o, nu îi face cinste.
…În mod lamentabil, ajungem să prezentăm un accident de maşină ca pe un can-can de cafenea… auzi la ea, ce introducere, “unora nu le pasă să arunce 2 miliarde de lei” (atât costă maşina distrusă în accident)…şi continuă, la fel de ridicol, că nici nu mai redau penibilul…
…De parcă săracu’ om se aruncase voit cu maşina…
Mai mult, declaraţia lui Adi de la Vâlcea de după accident (luată şi ea în tărbacă de ştiristă), se vede clar că e făcută ca să se autoîmbarbateze şi să epateze… De-abia scăpase omu’, şi, în loc să o dea pe văicăreala, s-a cocoşit şi el puţin… 

… Aşadar, următorul dezastru, pretext de ştocăreală, stimaţi ştirişti?

Într-o dimineaţa -20 de grade de geroasă, cu un vifor care se năpustea, înspăimântat de el însuşi, în gura şi în urechile omului, al meu bărbat, cu mine coadă după el, a făcut-o lată. Lăsând motorul să încălzească maşina până mai sminteam noi ţurţurii de pe parbriz, a realizat că maşina s-a încuiat.
Cheile, evident, în contact.
Contactul, evident, pus.
În jur, beznă.
6 dimineaţa.
“Io sparg geamu din spate, zice barbatu’ sprinten la minte, ca să intru.”
“Io dau telefon la poliţie”, zic eu, fomeia, care a văzut prea multe filme americane în care poliţia are grijă de cetăţean şi îl ajuta la nevoie…
Formez 955.
Va redau convorbirea, să vă smuciţi şi voi în scaun:
– Alo, poliţia?
– Da, dispeceratul (imi răspunde o voce cu cafeaua băuta recent)
– Am o problemă. Mi s-a blocat uşa de la maşină, am cheile în contact, aveţi idee, m-ar putea ajuta cineva…? Nu ştiu ce să fac…
– Doamnă, dumneavoastră aveţi senzaţia că POLIŢIA ROMANA SPARGE MAŞINILE CETĂŢENILOR?
– Nu, doamnă, dar nu am nici un hoţ la îndemână şi m-am gândit că, plătind toate taxele către statul care va plăteşte, la rându-i, salariile, bref,  mă poate ajuta poliţia. Trebuia să sun la salvare? Sau la pompieri, pentru cazul în care explodează?
– Aşteptaţi un moment (îmi spune vocea de rotweiller care apăra straşnic somnul poliţistului de gardă. Îndepărtează receptorul de la gură şi rosteşte, adică zbiară în cameră): Auziţi, doamna zice că şi-a uitat cheile în contact şi i s-a blocat uşa, că plăteşte taxele şi ar trebui să o ajute poliţia; aţi mai pomenit voi aşa ceva?
– NUUUUU! (disting eu două voci masculine cu anemie)
– Aţi auzit, doamnă, nu s-a mai pomenit aşa ceva!
– Mulţumesc că nu s-a mai pomenit şi mă scuzaţi pentru că v-am agitat, zic, şi pun receptorul în furcă, roşie în obraji, vinovată… Vinovată pentru ce?
Am ieşit în stradă şi din trei lopeţi am făcut praf mândreţe de geam de maşină nouă.
După amiază am fost să cumpărăm un geam nou… L-am montat cu greu şi cu promisiunea că nu-l vom mai deschide în veci, căci lopata a smintit şi locul în care acesta era fixat… Maşina are 6 luni.
… Mulţumesc poliţiei romane că există, şi că este vajnic apărată în somnu-i de dispecera de la 955.
… Căreia îi doresc un furt de casetofon, prin dezasamblarea totală a maşinii pe care o posedă.

Am o întrebare, care mi se aşterne pâclă pe limbă, de fiecare dată când stau şi aştept metroul: De ce, în timp ce unii oameni se aşază într-un aproximativ rând, alţii vin direct şi se postează pe peron, în faţa uşilor?
…Nu e clar, oare, că toţi stăm, evident, în aşteptarea aceluiaşi metrou? Nu toţi vrem să urcăm, la fel de mult?
…Eu am rău de înălţime, şi de aceea nu mă apropii de peron, niciodată. Mă întreb, dacă nu ar fi aşa, aş intra în faţă, cu aceeaşi nesimţire?
…Probabil că da.

… Mda, tre’ să recunosc, mi-am început anul cel nou cu un război… Nasol. Ori am îmbătrânit, ori m-am scorpit io, deci ambele, dar aseară mi s-a ridicat părul pe ceafă de spaima petardelor, după care am pornit la… război. M-am răţoit, am urlat, i-am înjurat pe infractori, şi mi-am ruinat definitiv intrarea cu dreptul în noul an (oricum, sunt stângace…) 

… Cred că era altfel pe vremea copilăriei mele. Cred că nu erau petarde, dar cred că nu erau nici copiii de acum, clar…Şi aici ajung la celebra fraza:”… Ehehe, pe vremea mea…” 

Înţeleg, frate (înţeleg pe dracu’) să dai cu petarde, că aşa, în sunet de mitralieră, simţi tu sărbătoarea (doar nu ai prins nici un răzbel, nu?!), dar nu pot înţelege, în ruptul capului, de ce trebuie ca maldărul de explozibil să fie detonat în scara blocului, la uşile oamenilor care-şi duc, trist, paharul la gură, la trecerea dintre ani…?

Nu îi înţeleg pe părinţii care dau voie copiilor să umble cu căcaturile astea periculoase, fără supraveghere (stai să vezi avorturi, de la 13 ani, în spitale, îmi şopteşte o prietenă…) 

…Nu pot înţelege această bucurie hrănită cu praf de puşcă…
Sau poate că mi-e frică să o înţeleg… Pentru că, dacă aş face-o, tot sângele din istorie s-ar explica… După cum s-ar explica, de altfel, şi de ce războaiele nu se mai sfârşesc…

La mulţi ani, în pace, dragilor!
_________________
De ce nu-mi pasă că se apropie Apocalipsa?
… Ete, de asta.

…Nu ştiu alţii cum sunt… dar eu am o spaimă veche…
De fiecare dată când intru într-un magazin, mă schimb total. Mi-e frică de (uneori) obrăznicia vânzătoarei, care te priveşte ca pe un intrus, sărac cu banii şi cu duhul.
Remarc, de fiecare dată, cu ruşinată stupoare, cum mi se schimbă vocea, din bas, într-o miorlăială de pechinez cu pietre la rinichi…
Dacă… madam are şi un anumit ton, se duce şi miorlăiala, şi ies tiptil-tiptil.
Nu ştiu de unde mi se trage, dar ultima experienţă m-a făcut să mă întreb unde e personalitatea aia, de care mă “acuză” toată lumea…

Intru într-un magazin alimentar, zilele trecute.
Dau bineţe şi o întreb pe umflata de la tejgheaua cu mezeluri, dacă pot să gust o anumită şunculiţă…
“Hai, că asta-i nouă, auzi, să-i dau să guste…”
…Eu cred, într-o primă fază, că am probleme cu auzul.
“Dar la dv. nu se gustă mezelurile?”- întreb pierită, în timp ce, în gând, mă întreb (stupid şi disperat) dacă, într-adevăr, se gustă mezelurile…
“Nu, cum să se guste?”
“Atunci”, prind eu un snop de curaj, “vă spun eu una nouă: în orice magazin care se respectă, ţi se dau mezelurile la gustat!”
… N-are sens să vă redau toată conversaţia, vă spun, ca să scurtez, că m-a făcut pe co-man-dă, m-a umilit în ultimul hal, să mă duc în altă parte, că fac figuri etc.
Am întrebat-o, într-un avânt de curaj, dacă ea e patroana, pentru că nu-mi venea să cred că un om angajat în slujba ta poate să măture cu tine podeaua…la acest moment a sărit cu gura o altă stârpitură, neîngrijită şi ciufută, care vindea la raionul imediat învecinat – prafuri de gândaci şi detartrant: “Da, doamna e patroana, nu-ţi convine, ieşi afară!”
…Am ieşit, cu nodul în gât.
Am intrat în alt magazin, unde am cerut o bucată de şunculiţă.
După ce o plătesc, întreb: “Dacă v-aş fi rugat să-mi daţi să gust, aţi fi făcut-o?”
“Bineînţeles”, spune vânzătoarea, “e o regulă”.
Plec acasă.
Şunculiţa este râncedă.
Eu, fără nicio speranţă pentru viitor.

Aseară am fost într-un club, noi trei:
Prietena mea – o femeie cum numai în Moldova se mai fabrică; Eu – Matusalem şi aia mică, cu blugii tăiaţi – nu sub buric, ci mai jos, imediat deasupra a ceea ce ea numeşte „Mustaţa lui Hitler”.

Scurt şi la obiect: m-am simţit extraordinar, stricto senso.

Paranteză: Dacă nu pun la socoteală că mă strângeau pantofii exact pe rănile de la călcâi. Fapt pentru care am fost nevoită să şed. La o masă prea înaltă cu scaune prea scunde.

Paranteză: Şi dacă nu pun la socoteală fumul de ţigară, care, în loc să fie ventilat afară, îmi intra prin ochi, cu lacrimi şi cu iuţime cu tot, direct în plămâni.

Paranteză: Sau dacă ignor experienţa cu Cola. Care, fiind prea caldă, şi la cutie, necesita gheaţă. Care gheaţă mi s-a adus. Un iceberg înconjurat timid de un pahar. …La care mă uitam destul de des să văd dacă se topeşte pentru a-mi potoli setea, că-mi era ruşine să-l sug.

Clubul e la subsol. Un fel de hrubă cu gratii pe pereţi, compartimentat astfel încât să ai două opţiuni: ori dansezi în faţa meselor, primind în cap binecuvântarea picăturilor de la aparatul de aer condiţionat, care iată că există, ori dansezi în faţa coliviei unde prestează animatoarele.

Animatoarele din colivie sunt două.

Una este îmbrăcată într-un costum gen “Elvis-rege”, numai că din el au mai rămas: una fâşie care acoperă, sus, două ghinde strivite, plus încă una fâşie care acoperă, jos, o jumătate de noadă cu picioare cu tot.

Cealaltă este îmbrăcată într-o fustiţă de camuflaj, care, privită din faţă, camuflează pubisul şi celulita de la spate, şi care, privită prin colivie, adică de jos plus lateral, nu mai camuflează: aripioarele de la picioare, chiloţii negri şi lipsa de talent a dansatoarei.

Bonus: La pasarela de la etaj se află Animatorul. Cu capul tăiat de bolta care-mi stinghereşte privirile. E modern: blugi, aşa cum se poartă, transpiraţi în faţă şi roşi în dos, asortaţi la o cămaşă albă – combinaţie ingenioasă între o ie tradiţională şi cămaşă de gigolo. Cu ceva pe piept. Nu văd. Poate sunt mâinile… Dar atunci ce zboară prin aer?!?

Personajele astea trei mă fascinează. Cu lacrimi în ochi de la densitatea şi iuţimea fumului, mă descopăr studiind mişcarea. Nu seamănă cu nimic cunoscut.

El pare că e bătut repetat de ceva ce eu nu văd;

“Elvis – ghinda în alb” se ţine cu amândouă mâinile de balustradă, în timp ce, cu celelalte picioare, execută un şotron urgent, în ritm deplin sincronizat cu o altă muzică;

“Fusta de camuflaj” nu-mi ridică probleme. Când îi văd zbaterile, detectez că mediul ei este apa şi a nimerit accidental pe uscat, altminteri de ce atâta luptă?!

…Şi dă-i, râs! Oricum, nu mă vede nimeni…

Prietena din Moldova nu are timp să observe. A gustat până acum dintr-o cremă de whisky – servită în cupă de şampanie, iar acum savurează pe gânduri un cocteil de zodia ei, care – mă asigură – nu are alcool. Altceva îmi spune însă limba mea; ea detectează în băutură o pişcătură care îmi provoacă analogii cu numele zodiei respective.

Privesc cu jind cutia caldă de Cola şi mormanul de gheaţă din pahar. Nu pot să le combin.

E bine. De – abia unu noaptea…

Exact în momentul în care simt că mişcarea celorlalţi se transformă într-un veritabil rău de mare, mă salvează DJ-ul. Un adevărat talent! Mă recuperează de pe banca ruinelor, aruncând în eter un snop de melodii “de pe vremea mea”.

Domnule, e altceva decât acest bum-bum-bum! Melodie, ritm, şi text, şi subtext. Şi poezie. Şi poveste.

…Şi mă ridic. Evit abil picăturile ce vin de sus, arunc o privire severă chiloţilor negri şi mă postez în faţa coliviei.

Urmează un mic show dansant cu noi trei: eu – Matusalem, prietena made in Moldova şi aia mică, în blugii cu mustaţă.
Nu comentez prestaţia noastră (inegalabilă, carismatică şi de lecţii dătătoare).

Mi se urlă la ureche: “Dacă o ţinem tot aşa, luăm pâinea de la gura animatoarelor!”

Gâfâi drept răspuns: “Nici o şansă. Nu ne putem mişca atât de prost!”

Şi mă aşez. Nu epuizată şi demnă, ci forţată de cotul unei arătănii care simte nevoia să arate ce ştie.
Se mişcă absolut degajat – în sensul că evită cu grijă tot ce ţine de graţie şi dans.
Pentru a exemplifica: ea practică “implantarea” (când pe un picior, când pe altul, când pe cele înconjurătoare). Urmată de un fel de “şoldăneală”, adică lucrul cu şoldul, în scopul de a prinde ritmul. …Fără succes.

Aia mică, Mustaţa lui Hitler, se mişcă sugestiv, prietena din Moldova îmi face un semn discret, paralizându-mi cotul, să mă uit. “Nu crede ceea ce vezi”, îi spun, “Asta mică nu dansează. Face pase magnetice cu mâinile. Pentru turmă”.

…Şi dă-i, râs! Oricum nu mă aude nimeni…

Privesc feţele celor din jurul meu şi, pentru prima dată în viaţa, nu mă mai complexează faptul că eu sunt doar “interesantă”. Ba, mă animă o uşoară mândrie… Trecătoare.

Şi-mi zboară gândurile, în timp ce mă încearcă discret o tuse din ce în ce mai convulsivă:… aş înfiinţa Clubul “Des Dammes”, o incintă plină (numai) de femei, servite la mese de picoli îmbrăcaţi numai în fese. Să crape mâţele jucându-se cu motoceii!

… Dar mă trezesc la realitate. Singurul loc unde aş vrea să fiu acum este în pat, nani, în braţele iubitului meu.

Răul de mare (aglomeraţie) mă obligă să iau o hotărâre.

Mă ridic, eu, Matusalem; salut Moldova, mustaţa, DJ-ul şi hruba, şi plec!