Jurnalul lui Manon.

(Eu, de vorbă cu mine)

Sunt la faza la care vorbesc precum scriam odată: sparkly.

Pe vremuri, când simțeam că am creierul amorțit (că nu pot scrie, aci, autoinsultându-mă, “îndobitocit”), citeam. Mult, cu sete, cu poftă.  După cam două săptămâni, îmi învia verbul, dădeam jos acoladele, făceam jonglerii cu punctele de suspensie, nivelam pauzele prăfoase (o exista cuvântul ăsta?) și dădeam bice semnelor de exclamare ca să scriu, repede, ce am de spus, printre litere, în jurnal.

E. Citesc, de șase luni, cu foamea dintotdeauna, pe care am întins-o, ca untul pe pâine, pe o disperare de sorginte necunoscută. Și tot de atunci mă aștept, la pândă, cu barometrul îngrijorării bătând spre avarie, luptând corp la corp cu gândul pervers: “Distruso, ai îmbătrânit, ești gata. Nu te mai învie nici cititul”.

Dar iată că, de câteva zile, hohotul de râs al unei frățioare care mă știe de pe vremea în care mă citea, m-a pus pe gânduri.

Vorbesc precum scriam odată.

Acum aștept faza “next”.

Vezi titlul.

Dacă-ți simți sufletul bolnav și greu și plin de ne-nțelesuri:

Acoperă-l cu palmele, așa cum viitoarea mamă-și protejează pruncul nenăscut.

Lasă-i demnitatea de a agoniza precum viețuitoarele sălbatice, care, simțind sfârșitul, se retrag într-un adânc de pădure, departe de ochi iscoditori.

N-am mai scris de o eternitate.

Le-am strâns, pe toate, bune, rele, și le-am asfixiat în beci, cu gând să le pierd.

Salut, jurnalul meu cel prăfuit, de două zile îmi retrăiesc viața pictată în paginile tale.

Și, doamne, ce poveste spui tu / scriam eu, aici…

Salut, jurnalul meu.

Te citesc ca pe o carte scrisa (bine!) de altcineva.

Aici e locul potrivit.

-“Îmi place cum ai scris despre sinceritatea în relaţiile de orice fel. Te admir, Nona.
– N-am mai scris de multă vreme. Am obosit.
– Tu ai scris, sigur. E stilul tău.” (şi-mi dă articolul, într-un notepad)

Well. L-am citit dintr-o suflare, ca atunci când scriam eu, cu pasiune, şi mă citeam la infinit, ca să-mi treacă durerea.

A doua zi, văd articolul distribuit pe Facebook. I-am dat share, şi-am mulţumit, în gând, autorului, pentru cuvintele lui care corespund gândurilor mele.

Aşadar, hai să faceţi un exerciţiu de sinceritate. Cu voi.

Las link-ul aici, şi vă rog să citiţi cu mintea deschisă.

relaţii esentiale

Știți? De fiecare dată când simt nevoia să scriu în jurnal și scriu, căci mă apasă pe suflet cuvintele ne-spuse, se-ntâmplă ceva. Vin oameni aici. Ca și cum literele mele înșiruite tăcut pe o coală albă care nu există, prind viață (scuzați șablonul de exprimare, dar n-am metafore la indemână) și zboară la adrese fixe.

Pun aici un mesaj primit ieri, în semn de respect- empatică, la rândul meu- față de ceea ce simte Alex, în suflet, acum.

Să fii bine, Alex. O să fii bine.

p.s. (M-ai rupt, la faza cu bufonul)

Îți mulțumesc pentru că mi-ai scris.

**********

“Incredibil, Nona…. Ne-am cunoscut cu ani in urma, in UNATC si nu ne-am vazut de secole… Acum sunt prea departe de orice si nu stiu cum si in ce fel am (re)picat pe blogul tau, dupa ceva ani… Blog pe care cu secole in urma il citeam constant… Dau click pe “Cicatricea” (caci rimeaza foarte bine cu ce simt eu acum) si citesc despre…Bambi.

Durerea e mare caci ieri…parintii mei l-au eutanasiat pe Fluffy, batranul nostru catel…Nu ma doare moartea lui, ma impac bine cu “moartea” in general, absentele imi guverneaza viata, accept deci moartea desi nu o inteleg… Insa nu pot accepta moartea in chinuri. Si el, biet suflet patruped, a paralizat in urma cu cateva zile, blocaj renal, urina cu sange, dureri, urlete… A fost eutanasiat ieri, 8 mai. Ziua de nastere a celui pe care il consideram cel mai bun prieten, soulmate, whatthefuckever. Celmaibunprieten care in urma cu 1 an si ceva mi-a distrus universul, visele, sperantele…mi-a ruinat Citadela. Fluffy e mort si el e viu. Si interoghez conceptul de celmaibunprieten… Si te citesc tocmai ACUM, dupa ani. Si nu stiu ce sa spun. Decat ca iti multumesc.
Si ca acum ceva ani te priveam fara sa stii si-mi spuneam : « Fiinta asta ar fi un bufon absolut cutremurator in Lear-ul lui Shakespeare… » Dar stii cum spune Blaga : « Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi… »
Cu drag, de departe,
Alex.”

M-a sunat cineva din Anglia, că de ce nu mai scriu?

Păi de ce nu mai scrie un om ca mine care, de regulă, se descarcă scriind?

Mi-am impus să ascund în adânc.
Pentru că tipologiile de loaze infecte-bipede sunt aceleaşi. Am scris despre ele, over and over again. – Primul cititor pe care nu vreau să-l plictisesc sunt eu-

Pentru că mirarea, stupoarea, indignarea şi dezamăgirea, trăite, în ultimul an, pe repeat, m-au dezarmat de cuvinte. M-au pus sub duş rece pentru a mă curăţa de exaltări. M-au dezbrăcat de patos. M-au pironit în convenţii. Mi-au extras bucuria de a trăi. Mi-au lipit pe ochi plasturi inscripţionaţi cu X. Mi-au îndesat în gură trei câlţi şi cinci cuvinte complezente. Mi-au repetat, cu volum maxim, în ureche, la infinit, afară e nor.

Pentru că ăia pe care i-am crescut frumos, i-am îndreptat când erau aplecaţi şi le-am arătat lumina, au trădat, s-au vândut, că aşa e, de fapt, bine, iar asta m-a rupt în două, în nouă, în şapte milioane de nouăşnouă.

Pentru că vortexul energetic negativ despre care avertizez de doi ani e aici.
Imprimat adânc în sistemele noastre.
Afişat în pupile sub formă de umbră tristă.
M-a prins şi pe mine. N-am avut de ce să mă agăţ. Sau de cine. Am fost, de prea mult timp, depozit pentru depresiile, lăturile şi demonii altora. Ca să rămâna, ei, goi. Nu te poţi sprijini pe gol. Te poţi scufunda bine merci in el.

Pentru că m-am compromis:
Zâmbesc, deşi i-aş da un pumn în dinţi.
Fac pacturi de neagresiune cu ne-oamenii, în loc să-i las să-mpută locul, iar eu să plec, în puşca mea, departe.
…Pentru că editez acum şi scriu puşca deşi iniţial scrisesem pula.

Mi-am cenzurat simţirea. Mi-am îngrădit sentimentele. M-am izolat de toţi. Sunt singură.

M-am lăsat dezintegrată căci n-am mai ştiut-putut-sperat.
Înainte, ieşeam. Dansam. Muzica, treptat, s-a transformat în bubuială pe care o poţi asculta doar dacă bei. Sau tragi un joint. Sau sugi un praf. Ca să te dai fericit.
N-am vrut să mă dau fericită, aşa că n-am mai ieşit, cu preţul ăsta. N-am mai dansat.

Înainte, comunicam, cu toţii, pe viu. Apoi pe forumuri, apoi pe mess, apoi pe skype…
…Acum nu mai comunicăm, facem update de status pe facebook.
Toate tipologiile de imbecili, de care ne-am ferit o viaţă-ntreagă, ne sunt în listă, alături de prieteni. Mai mulţi decât prietenii.

Dăm uşor accept.
Tropăim pe tastatură, apăsăm like-uri, perfizi, şi hrănim comunitatea (co-mu-ni-taa-tea??) cu noutăţi bombă.
Ce mâncăm.
Poză cu vestala galinacee întinsă în câmpul de rapiţă.
Când ni se cacă vecinul.
Câte-o muie, din senin, în general.
Haştaguri, că le pun alţii şi sunt în trend, ce-or fi alea, who the fuck cares.
Check-in-uri din mc donalds, feeling hungry.
Mesaje motivaţionale scrise de suflete distruse ne-trecute prin şcoala generală.
Cruci pioase şi sudalme birjăreşti, all inclusive.
Heirupuri inutile, partizanate politice, analfabetism, fanfaronadă, poke-uri şi unfriend-uri.
“Dacă-ţi iubeşti mama, dă like şi share”. Mai dă-te-n morţii mă-tii de idiot, dacă nu dau share, n-o iubesc?
Nah. E mai adânc de-atât.
Toţi suntem, acum, în virtual. Eroi. Nişte Tarzani care se bat cu pumnu-n piept şi urlă preistoric ca s-adune celelalte animale.
E comod.

E alienarea totală, inodoră, incoloră. O inhalezi, devii dependent pe nesimţite, mori încet şi sigur dar nedureros, ieftin, nu plăteşti decât netul, cu coaiele ego-ului umflate că poţi pune la profil cea mai fotoşopată poză de acum zece ani. Poate te-o şi fute cineva, în proces. …Virtual.
Când ne întâlnim pe viu, suntem speriaţi, bieţi umanoizi storşi de viaţă, cu coatele sufletului roase de frecarea zilnică pe mouse.

Na, c-am scris.

Cu consideraţie, Manon.

…Care Manon, prietene din Anglia?

****************************************

P.S. Muie, Ponta!

Măh. E plin facebook-ul de poze scrise adânc.
Asta, însă, mi-a captat atenția.
M-a aruncat într-un tunel al timpului.
Acum 20 de ani, într-o zi sau seară, într-un nu știu care anotimp, plângeam. Cu plânsul ăla greu, care te sufocă, plângeam amarnic, cu suspine, deasupra chiuvetei, și mă spălam cu apă rece pe față, să sting fierbințeala obrajilor. Am ridicat capul și m-am văzut în oglindă.
Eram oribilă și desfigurată. Privirea, ochii, fața, totul era rătăcit, congestionat, disperat.

Mila de mine mi-a săgetat plexul, dureros, ca o înjunghiere.

“Nu vreau să mai arăt, vreodată, așa, nu vreau să îmi mai fie, vreodată, atât de rău încât să arăt atât de jalnic!”, mi-am promis, atunci.

…20 de ani mai târziu? Schimbarea?

1. …Încă îmi e mai milă de alții decât de mine…

2. Plâng departe de oglinzi.

Demnitatea este un pilon. Integrat structural în ființa mea.

Nu e sul de hârtie igienică.

Dacă insiști să te ștergi la fund cu ea, nu te văicări că ești tras în țeapă.

E frig printre oameni, si intuneric de la atatea fire de urzeala pestilente.

Otravurile supureaza si arunca peste tot venin.

Cei buni cad. Sau se fac stanci, sau scut. Cu capul jos. Pedepsiti, mai intai, si dupa aceea, judecati. Tavaliti de maini murdare, pline de bolovani-semne ale pacatelor proprii.

Autosuficienta. Prost gust. Submediocritate. Autoadulare.

Lipsa de caracter.

Caracterul nu se ia prin mimetism.

Nevertebratele bipede se sprijina pe functie ca pe un baston.

Care functie? Un inscris pe o foaie de hartie? Valabil ca si verigheta pe care unii o flutura pentru a-si ascunde-n umbra imoralitatea?

Ma doare, cand ma uit in jur, ma doare de altii, si tot astept sa se termine.

Sa se scuipe, dracii, toti, intre ei, sa fie iar soare, bă, ca si soarele se piteste de lumea asta…

Plangeam, ieri, cu focul ala de amar, de neputinta, cu mainile sufletului legate, ca nu mai am resurse sa ajut, si nu mai am nici scut ca sa parez.

Si a intrat in biroul meu o femeie.

Un suflet. Inca pot sa le recunosc, in multimea de zombilizati din jur.

M-a chemat la ea, sa vin, zice, la etajul trei, are curs acolo cu studentii, sa ascult putina muzica, o sa-mi faca bine, zice…

Eu o priveam cu sufletul stors, multumesc, dar nu, nu functioneaza nimic, nu mai functionez eu…

Ai grija de tine, mi-a zis, si a plecat.

Peste zece minute, iar s-a deschis usa biroului.

A intrat din nou, femeia aceea, avea privire ferma, o carte mare intr-o mana, iar in cealalta, un casetofon.

Fara drept de apel, a zis, in treacat, daca nu vine mahomed la…

Si a dat play.

Nu stiu cum, am deschis telefonul la un moment dat, si am filmat. Tremuram, iar lacrimile, stiti, lacrimile alea suvoi, de durere, imi facusera rauri pe obraz…

Apoi fiinta aceea a plecat. Eu eram muci, iar colega din birou, muta.

– Nona? Imi zice ea spargand tacerea.

– Da.

– Sunt putini oameni pentru care alti oameni fac asemenea gesturi. A venit aici sa iti cante, pentru a te face sa te simti mai bine. Asta inseamna un singur lucru: esti speciala.

Zambesc, sfasiata pe dinauntru, si glumesc:

– Nu stiai asta?

– Eu, da.

……

Sunt momente in viata in care lucrurile minunate, coplesitoare, fac acelasi lucru pe care-l realizeaza rautatile: te rup in doua si te dor.

Ei. Cat de mare sa fie avaria, atunci? …sau esti, deja, o biata epava plutitoare?

Dana, iti multumesc.

Desi o fac cu energia cu care doar imi amintesc cat de fericita as fi fost alta data…

Uite, pun aici inregistrarea, pentru voi.

Un suflet minunat, cu o voce minunata, care canta din Les Miserables.

link -> http://youtu.be/z_pV-EWHtIg

…Ce ziceti voi de asta?

Îşi poartă oamenii angoasele la vedere.
Ca şi cum i-ar fi tăiat cineva pe burţi, de sus în jos, şi au pocnit, angoasele, ca intestinele, în afară.
Îţi cobori privirea, dintr-un sentiment de pudoare.
Şi gândeşti, ruşinat, că şi tu arăţi la fel.