Archive for the ‘Oglinda’ Category


Face it

on May 5, 2014 in Oglinda No Comments »

Măh. E plin facebook-ul de poze scrise adânc.
Asta, însă, mi-a captat atenția.
M-a aruncat într-un tunel al timpului.
Acum 20 de ani, într-o zi sau seară, într-un nu știu care anotimp, plângeam. Cu plânsul ăla greu, care te sufocă, plângeam amarnic, cu suspine, deasupra chiuvetei, și mă spălam cu apă rece pe față, să sting fierbințeala obrajilor. Am ridicat capul și m-am văzut în oglindă.
Eram oribilă și desfigurată. Privirea, ochii, fața, totul era rătăcit, congestionat, disperat.

Mila de mine mi-a săgetat plexul, dureros, ca o înjunghiere.

“Nu vreau să mai arăt, vreodată, așa, nu vreau să îmi mai fie, vreodată, atât de rău încât să arăt atât de jalnic!”, mi-am promis, atunci.

…20 de ani mai târziu? Schimbarea?

1. …Încă îmi e mai milă de alții decât de mine…

2. Plâng departe de oglinzi.

Demnitatea este un pilon. Integrat structural în ființa mea.

Nu e sul de hârtie igienică.

Dacă insiști să te ștergi la fund cu ea, nu te văicări că ești tras în țeapă.

E frig printre oameni, si intuneric de la atatea fire de urzeala pestilente.

Otravurile supureaza si arunca peste tot venin.

Cei buni cad. Sau se fac stanci, sau scut. Cu capul jos. Pedepsiti, mai intai, si dupa aceea, judecati. Tavaliti de maini murdare, pline de bolovani-semne ale pacatelor proprii.

Autosuficienta. Prost gust. Submediocritate. Autoadulare.

Lipsa de caracter.

Caracterul nu se ia prin mimetism.

Nevertebratele bipede se sprijina pe functie ca pe un baston.

Care functie? Un inscris pe o foaie de hartie? Valabil ca si verigheta pe care unii o flutura pentru a-si ascunde-n umbra imoralitatea?

Ma doare, cand ma uit in jur, ma doare de altii, si tot astept sa se termine.

Sa se scuipe, dracii, toti, intre ei, sa fie iar soare, bă, ca si soarele se piteste de lumea asta…

Plangeam, ieri, cu focul ala de amar, de neputinta, cu mainile sufletului legate, ca nu mai am resurse sa ajut, si nu mai am nici scut ca sa parez.

Si a intrat in biroul meu o femeie.

Un suflet. Inca pot sa le recunosc, in multimea de zombilizati din jur.

M-a chemat la ea, sa vin, zice, la etajul trei, are curs acolo cu studentii, sa ascult putina muzica, o sa-mi faca bine, zice…

Eu o priveam cu sufletul stors, multumesc, dar nu, nu functioneaza nimic, nu mai functionez eu…

Ai grija de tine, mi-a zis, si a plecat.

Peste zece minute, iar s-a deschis usa biroului.

A intrat din nou, femeia aceea, avea privire ferma, o carte mare intr-o mana, iar in cealalta, un casetofon.

Fara drept de apel, a zis, in treacat, daca nu vine mahomed la…

Si a dat play.

Nu stiu cum, am deschis telefonul la un moment dat, si am filmat. Tremuram, iar lacrimile, stiti, lacrimile alea suvoi, de durere, imi facusera rauri pe obraz…

Apoi fiinta aceea a plecat. Eu eram muci, iar colega din birou, muta.

– Nona? Imi zice ea spargand tacerea.

– Da.

– Sunt putini oameni pentru care alti oameni fac asemenea gesturi. A venit aici sa iti cante, pentru a te face sa te simti mai bine. Asta inseamna un singur lucru: esti speciala.

Zambesc, sfasiata pe dinauntru, si glumesc:

– Nu stiai asta?

– Eu, da.

……

Sunt momente in viata in care lucrurile minunate, coplesitoare, fac acelasi lucru pe care-l realizeaza rautatile: te rup in doua si te dor.

Ei. Cat de mare sa fie avaria, atunci? …sau esti, deja, o biata epava plutitoare?

Dana, iti multumesc.

Desi o fac cu energia cu care doar imi amintesc cat de fericita as fi fost alta data…

Uite, pun aici inregistrarea, pentru voi.

Un suflet minunat, cu o voce minunata, care canta din Les Miserables.

link -> http://youtu.be/z_pV-EWHtIg

…Ce ziceti voi de asta?

pulsul străzii

on February 16, 2014 in Oglinda No Comments »

Îşi poartă oamenii angoasele la vedere.
Ca şi cum i-ar fi tăiat cineva pe burţi, de sus în jos, şi au pocnit, angoasele, ca intestinele, în afară.
Îţi cobori privirea, dintr-un sentiment de pudoare.
Şi gândeşti, ruşinat, că şi tu arăţi la fel.

meme photo

on January 1, 2014 in Oglinda No Comments »

Evadare

on December 23, 2013 in Oglinda 3 Comments »

Sătulă. Sastisită. Epuizată.

Simțeam, organic, că dacă nu fug din bucureștiul ăsta plin de energii rele, sufocant, o să clachez irecuperabil.

Mai ales după ultima umilință, care a umplut paharul. Eu, în piața Obor, cu lacrimile șiroind pe obraji, cu mâinile înghețate pe pungile cu globuri de pom, rugând un om să nu mă lase singură acolo.

Apoi celelalte.

Tristețile celor din jurul meu. Amărăciunea de pe fețele necunoscuților. Tensiunea, presiunea de peste tot și de nicăieri.

Sătui. Sastisiți. Epuizați cu toții.

Mi-am luat bilet de tren, am refuzat să vin la tata cu fratele meu, cu mașina.

Mersul la pas al trenului mi-a făcut bine. Eram, deja, bine, când am ajuns în gară. Mi-a făcut bine să văd românia de după geam. Pustie de oameni. Natură. Nu moartă, ci goală. Ne-ticsită de bipezi.

Ajunsă în Tg-Jiu, am respirat adânc aerul copilăriei mele. N-am luat taxiul, am mers pe jos. Frigul mirosea a curat. Fostul meu liceu mirosea a libertate și a speranță. Intrarea de la bloc mirosea a sărbători de iarnă.

Am deschis ușa casei și pe ea a intrat Nona aia care fuge de mine in bucurești, Nona aia veselă și ghidușă.

In bucătărie era cumnata mea, cu bebelușul în brațe.

– Bunăă seaaaraa, zic, rog comitetul de primire să se alinieze. Unde-i domnul tatăl meu, lipsește la apel?

Și când a venit tata, l-am strâns în brațe de l-am intimidat așa de tare, încât, fâstâcit, mi-a zis că a pregătit carnea pentru sarmale.

– Oprișene, ia-mă-ncet, fac sarmalele mâine, acum dă-mi voie să vă respir un pic.

Sunt acasă, pe teren stabil, înfiptă bine în rădăcinile din care-mi iau energia.

Patetică. Și bine. Eu, cu mine.

Să fiți bine, dragii mei.

Sărbători Fericite!

Din ciclul “te cheamă, nu te cheamă Nicolae, azi primeşti ceva oricum”, Jurnalul lui Manon (spaţiu virtual), oferă, virtual:

Una bucată nuia, unor virtuali.
Un bombon plus pupici mulţi – altor virtuali.

Explicăm mai jos.

***

Nuia (cu “N” de la M şi “a” de la e) pentru magazinul ideall.ro

Aspiratorul meu – care acum câţiva ani când a fost cumpărat valora aproape cât o maşină de spălat – s-a îmbolnăvit, recent, într-o sumbră zi de noiembrie.
A făcut vrrm, puf puf, s-a auzit un zgomot de şurubel care sare de la locul lui, motoraşul a tuşit discret şi tăcere.
În loc să mă deprim pe principiul la omul sărac nici aspiratorul nu mai trage, am pus mâna pe net, search, google, să-mi iau altul.

Am ajuns pe Ideall.ro.
Acolo i-am găsit înlocuitorul. Altă firmă, preţ rezonabil, OK.
Fac comandă online.
Primesc confirmarea comenzii pe mail.
Sun.
Vorbesc cu un Cătălin.
“Îl avem pe stoc, îl primiţi mâine.”

Mâine nu îl primesc.
Sun.
Vorbesc cu Cătălin.
“Nu-l aveam, de fapt, pe stoc. Vă trimitem altul. Identic. Adică are altă culoare şi putere un piic mai mică. Vreţi? / Vreau.”

Las banii la administraţie, trec câteva zile (păi, nu?), vine aspiratorul, vin şi eu seara acasă, îl iau de la poartă, îl duc în casa lui cea nouă – şi mă pregăteam să-i urez bine ai venit.
Deschid cutia. Îl scot din cutie. Îl dezbrac de folii.
Oftez.
Îl îmbrac în folii. Îl pun în cutie. Închid cutia.
Oftez.

A doua zi, sun.
Vorbesc cu Cătălin.
– Bună, Cătălin, sunt Manon.
– Sărumâna.
– Aş vrea să returnez aspiratorul.
– De ce?
– Când am vorbit ultima oară, nu mi-ai spus că îmi trimiţi unul identic?
– Ba da, doamnă, dar de putere mai mică.
– Exact. Cătălin, aspiratorul pe care mi-l doream are comandă în mâner. Ăsta este motivul pentru care plătesc mult pentru el. Cel pe care mi l-aţi trimis are butonel pe carcasă. Dacă voiam un aspirator de căcat, cumpăram unul la mai puţin de jumătate din preţul pe care îl plătesc pentru ăsta. Înţelegi?
– Păi de ăsta am şi eu acasă, doamnă.
– Well, tu eşti băieţel. Eu am comandat altceva. Poţi rezolva chestiunea, căci a trecut deja o săptămână de la acel mâine îl primiţi?
Da, doamnă.

Două săptămâni.
Două săptămâni am sunat zilnic, la toate numerele de telefon de pe site. Nu mi-a mai răspuns nimeni.
Am trimis mail. Niciun răspuns.
După două săptămâni, când probabil că Cătălin o fi avut febră, îmi răspunde un Alin. Se face că înţelege, îmi promite că se rezolvă, şi peste această poveste se lasă, iar, noaptea neagră a comunicării cu specific românesc.
Niciun semn. De interes. De respect. De orice. …Pentru un client care n-are nicio vină.
Ideall punct ro, magazinul virtual, Cătălin, Alin – s-au evaporat.
Normal.
De aia e “Ideall”. Şi nu “Concret”.

Şi… Iată. După săptămâni de insistenţe inutile şi de frustrări legitime, în care s-au legat toate amărăciunile de mine cât să plâng în fiecare zi ca proasta, într-o sumbră zi de decembrie, oftez, mă resemnez, desfac din folii aspiratorul şi îl pun în funcţiune.
Învinsă.
Învinsă, bă, că nu mai am putere nici să vă reclam!
Ete. Nuieluşa pentru o mână de neisprăviţi care n-au pic de respect pentru oameni.
Nuieluşa pentru site-ul ideall.ro, s-o împartă cu Cătălin.

***

Un bombon plus pupici. Pentru echipa NEWT.ro

Nu ştiam că există modă la poşete.
Or mai fi şi altele ca mine, neştiutoare în ale trendurilor, aşa că… Mna.
Nu ştiam că există modă la poşete, ca la haine.
Însă am o prietenă care ştie.
Voiam o geantă nouă, şi ea m-a lămurit:
– Nona, am văzut o geantă nonică.
– E scumpă?
– 2000 de euro.
Ridic ochii din monitor, cu pupila îngustată.
– Ah. Trebuie să-mi vând un rinichi?
– Nu. Nu îţi cumperi originala. Îţi iei una asemănătoare.

Intrăm pe net.
Genţi Celine.
Celine luggage, portocaliu cu negru.
Frumoase.
Originalul, mii de euro.
Fake-ul, sute de euro.
Dar există şi varianta decentă, Celine Style.

Bântuind prin pozele de pe net, mă îndrăgostesc subit de ceea ce (am aflat două click-uri mai târziu) a făcut furori în sezonul primăvară 2013, geanta Celine Trapeze.
Nu mă judecaţi. Am viaţa zero, iar în mine adăpostesc sufleţei trişti, care stau ciorchine peste sufletul meu cel singur, ca să fim şi noi, cei ai nimănui, uniţi. …Cumva.

Găsesc pe un site, newt.ro, genţi care arată ca originalul.
O găsesc şi pe cea care îmi place.

Şi de aici… Cunoaştem paşii. :- )

Sun.
Vorbesc cu Alexandru.
Îmi spune că au geanta pe stoc. O vreau?
O vreau.
– O primiţi azi.
– AZI?
– AZI.
– Mulţumesc, Alexandru.

Peste trei ore, vine curierul.
Cu geanta.
Dau banii.
Pleacă curierul.
Deschid pachetul şi încep să bântui cu geanta pe la birouri, să mă fudulesc (anunţasem, deja, că îmi iau geantă).
Mă întorc în birou.
Pe masă e factura, împăturită în două.
O desfac.
Din ea pică un bileţel.
Un bileţel scris de mână.
Îl citesc.
Mi se umflă inima şi pare că-mi bate în beregată.
Pun mâna pe telefon.
– Alo, Alexandru?
– Da.
– Am primit geanta. …Şi biletul, scris de mână…  Ştii ceva? Contează. Gestul vostru e copleşitor de frumos. Vă mulţumesc.
– Sărbători fericite, doamnă!
– Sărbători fericite, dragul meu!

Eiceziceţivoideasta.

arhivă

on November 28, 2013 in Oglinda 1 Comment »

Recitiri, la pagină, nu la bucată.

Mi-e dor, futu-i, de mine, aia.

Mă durea tare, dar aveam ceva-ul ăla pe care l-am pierdut şi refuz să-l declar nul.

Link –> Jurnalul lui Manon, decembrie 2011.

Maică Precistă.
Stai tu, așa, în mediul tău de nebuni, liniștit că-i cunoști pe toți, cu bune, cu rele, mna, oameni cu care împarți zâmbete, bucurii, morți, lumânări, să mor eu dacă te mai bag în seamă și împăcările de după scăndălușuri…
…Și vine câte cineva de dinafara balamucului artistic iar tu simți, așa, sorescian, cum ți se face părul măciucă și parcă ți se înmoaie și gura.

Cică balamucul a fost creat pentru ca cei dinafară să aibă senzația că sunt sănătoși la cap.
Ce-mi vine să râd.

Azi am cunoscut o persoană – zice-i-aș așa.
Eu, culantă, să fiu gazdă.
N-am întâlnit în vieața mea, vorba copilului minune, o așa mână flască cu ochi de pește, sau era invers expresia, who cares.
Și atitudine de aia, rigor mortis.
Și lătrare, în loc de limbă românească.
Și privire de aia, de sus. În jos. Cu iz de strivi-v-aș ca pe gândaci.
Bă.
Dacă vă spun că mi-a fost frică să mă-ntorc cu spatele!?

M-aș cam fi topit de prin zonă, ca să nu-i leșin în față, strategic, când le-a vorbit urât copiilor.
Că până la copii suport.
Te iei de ei, mă-njuri de mamă.
Și mama e moartă.

Așa că…
De topit, nu pot, că eu sunt combustibil, nu surcea.

N-am avut încotro.
Am scăpat un “coropișniță” în gând. Și-un “matracuco!”, tot în gând.
Copiii au simțit.
S-au înviorat.
Le-am spus că-i iubesc și că sunt frumoși.
Le-am făcut cu ochiul.

Peste un sfert de oră am intrat în sală.
– Am auzit că aveți nevoie de mai multe scaune, haideți cu mine, să vă dau.
Copiii s-au ridicat să vină.
De sus a bubuit hitleriana voce:
– Nu pleacă nimeni nicăieri până nu spun eu!!!

Spontan, firesc, normal, și absolut simultan, în secunda în care eu voiam să ies pe ușă, copiii m-au urmat.

– Vă mulțumim, doamnă, zice unul, șoptindu-mi aproape de umăr.

Și m-am uitat în sus pe scară, la persoană – zice-i-aș Ramses, că-nlemnise.
Și parcă-parcă mă privea de jos. În sus.

– Cine-i demonul blond?
– Profa noastră.
– Condoleanțe.

Acum e liniște pe-aici, prin balamucul cel artistic.
Da-le-ar Dumnezeu câte o Nonă și prin alte facultăți, că s-a umplut lumea cu urâți de răi care sperie copiii!

Eu nu pot trăi fără cărţi.
Cărţile alea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

S-au aşezat decenii în mine, cu bune, cu toate relele, iar oxigenul mi-l iau din cărţi.
Din cărţile alea cărora le întorc, avidă, filele care miros a tipar sau a vechi, nu din cărţile reci privite prin ecran de monitor.

De două săptămâni îmi tot dau brânci să merg la bibliotecă, vreau să recitesc o carte, iar acasă nu o am.
“Idiotul” lui Dostoievski.
Cât e ziua de lungă mă risipesc printre lucurile pe care trebuie să le fac pentru alţii (cu drag, dealtfel), iar seara, când vin acasă, mă înconjoară singurătatea ca un reproş, iar ai uitat să iei cartea; tu, de tine, nu ai grijă?

Azi am fost la bibliotecă.
Am luat volumul, comoară preţioasă, şi am zâmbit timid când bătrâna bibliotecară mi-a şoptit complice, şi când erai studentă citeai mult...

Cartea asta miroase a vechi, a dor şi a copilărie.

Am aşezat-o pe birou, ameninţându-mă în gând – dacă o uiţi  aici te guşoi – şi mi-am deschis computerul.

Aveam mesaj privat, pe Facebook:
Dragă Nona,
Am aflat că biblioteca liceului sportiv din Clinceni duce lipsă acută de cărți pentru elevii săi. Și elevii au demarat o campanie prin care vor să strângă fonduri și / sau materiale cu care să populeze această bibliotecă. Am scris un articol despre caz (cu o povestioară de context).
Știu că ești un om cu suflet mare, așa că eu (dar mai ales copiii ăia atât de minunați) ți-aș rămâne recunoscător dacă ai prelua mesajul și l-ai distribui cum și unde știi tu mai bine.
Vreau doar ca acei copii să-și vadă visul împlinit.

E.
Şi acum să-mi spuneţi că e întâmplare.
Să ai o stare de evadare în lectură, să ai o carte în mână care te frige să o citeşti – ca alternativă la realitatea asta împuţită, să primeşti un mesaj, el să fie despre oameni care vor să citească, el să fie despre cărţi.

Pun link-ul mai jos.
Poate vreţi să-l distribuiţi.
Sau să ajutaţi şi voi cum puteţi.

Dacă sunteţi ca mine.

Copiii aceia au nevoie de cărţi.
…Cărţile acelea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

Cititorul de cărţi
(Lucian, eu îţi mulţumesc.)