Măh. E plin facebook-ul de poze scrise adânc.
Asta, însă, mi-a captat atenția.
M-a aruncat într-un tunel al timpului.
Acum 20 de ani, într-o zi sau seară, într-un nu știu care anotimp, plângeam. Cu plânsul ăla greu, care te sufocă, plângeam amarnic, cu suspine, deasupra chiuvetei, și mă spălam cu apă rece pe față, să sting fierbințeala obrajilor. Am ridicat capul și m-am văzut în oglindă.
Eram oribilă și desfigurată. Privirea, ochii, fața, totul era rătăcit, congestionat, disperat.
Mila de mine mi-a săgetat plexul, dureros, ca o înjunghiere.
“Nu vreau să mai arăt, vreodată, așa, nu vreau să îmi mai fie, vreodată, atât de rău încât să arăt atât de jalnic!”, mi-am promis, atunci.
…20 de ani mai târziu? Schimbarea?
1. …Încă îmi e mai milă de alții decât de mine…
2. Plâng departe de oglinzi.
