Jurnalul lui Manon.

Ni se pare că suntem clari și transparenți ca o fereastră proaspăt lustruită, și avem pretenția ca partenerul să fie tot o fereastră.
Ei bine, el poate că este o cutie.
Război.

Construim istorie în relații, dar ajungem, invariabil, la momentul de criză, când punem mâna în șold și îi spunem, celuilalt, ahem, puiule, nu sunt un cod care trebuie spart, e destul de clar ce simt, ce vreau, ce pot.
Clipa următoare e marcată de o tăcere sugestivă, și de ochii de pește ai interlocutorului.
Și de-acolo, fisura.
Mâna în șold se transformă, treptat, ori în furtună, ori în spate întors a protest.
Fisura se transformă în falie.
Cele două țărmuri se depărtează, până la momentul în care unul dintre cei doi, sau ambii, simultan, nu mai vor să facă pasul peste puntea care, fragilă, îi mai leagă.

Pun aici un filmuleț.
Lucruri clare.
Eu le știu.
Le spun, altora.
Nu le aplic, nici eu, nici alții.

De ce?

Pentru că.
În orgoliul nostru beton.
Ni se pare că suntem clari și transparenți ca o fereastră proaspăt lustruită.
Avem pretenții de la ceilalți.
Și uităm elementarul.
Suntem diferiți. Nu trebuie să-i schimbăm, ci să-i înțelegem.

…Poate vă ajută vouă, filmul. Eu sunt expirată. 🙂

Yes, I am the Lorax who speaks for the trees, which you seem to be chopping as fast as you please.

*

În jur plutește o liniște pioasă.
N-am fost niciodată în felul ăsta de singură ca în seara asta.
Am mai fost singură, dar aveam lacrimi, și zbucium, care mă oboseau de parcă eram mai mulți în cameră.
Acum e o singurătate rece.
Recele nu doare.

Îi port în suflet pe toți cei pe care îi iubesc.
Și fiecare dintre ei este, acum, acolo unde trebuie să fie.
Și eu aici.
Netristă.
Paștele ăsta nu înseamnă nimic pentru mine.
Plângeau norii, azi.
Și recele, cum zic, nu doare.

Cam multă liniște în jur, or fi abandonat orașul toți bucureștenii?

Bref.
Terminai de vizionat un film, și-l recomand.
Acelora care știu să simtă fericirea simplă a copilului care nu a îmbătrânit în ei.
The Lorax.

Pentru singuratici, să se încălzească. Pentru toți. 🙂

Deci viața mea e rostuită, 7 din 7, din sculare până-n culcare, cu sincope, lipsuri și diagrame, așa:

Școală.
Alergare printre minunații mei de acolo, împiedicare rară de energii rele, săritură, salt peste, aterizare ca nadia comaneci, alergare printre minunații mei de acolo.

Sală de forță.
Subsolul lipsit de oxigen mă atrage, cu fiarele lui, din două motive: e singurul lucru bun pe care l-am făcut evăr fachin’ evăr pentru corpul meu mușchii mei și, da, ganterele cele argintii*

Club&Disco.
Activitate zero. Zilnic mă tot împing să ies în uikend, să dansez. Am mișcările, am corp, am stare, n-am ambiț. Vaco.

Televizor.
Nuu, mulțumesc, m-am lăsat de doi ani. Aplauze.

Jurnalul lui Manon.
Sunt fan, îl răsfoiesc mult și scriu rar, mai ales în perioadele în care mă împiedic de energii rele.

Facebook.
Dau câte un like, un pupic, o melodie, o acceptare de prietenie și, azi, un mic status:
“Eu nu am tag pe ouăle nimănui. “

Așa. Am uitat ceva?
Nu.
Am pus, zâmbind, esențialul – între ghilimele.

___
*ganterele cele argintii – să mă explic: adică antrenorul.

Profit de faptul că voi sunteți cu mîna în cozonaci, la frământare.
Și de faptul că tata s-a dus la țară, la ai lui, și m-a lăsat a nimănui.

Deci, pauză publicitară.

KIDDO – primul film interactiv din România.
În curând.

Am încheiat pauza publicitară, continui să aberez la liber, că sunt singură pe-aci.

Regizorul filmului puse o poză de promovare în facebook, eu dădui share și în loc să fac reclamă, stârnii fetele.
Că regizorul e în poză.
Și, doamne iartă-mă, că e vinerea mare, regizorul ni se pare nouă sexy, nu de alta, dar și e.
Îl sunai să îi urez paște fericit, că ne smintiși din pioșenie în sfânta sărbătoare, barbarule!

Pun poza în jurnal, că mesajul scris de mână pe mână e bun și adânc.
“Tu faci filmul”
Dar căzui pe gânduri o țâră…

I-am zis, unuia care-mi plăcea, odată:
– Măh, te-aș pupa pe obraz. Dar tu nu ești pupător.
El m-ar fi pupat direct pe gură, dar de intimidare s-a cocoșit și mi-a zis, haios-autoritar:
– DACĂ VREI SĂ FACI CEVA, FĂ!
Atunci m-am apropiat de el și i-am șoptit duios:
– Puiule, tu ai alt ADN, ești o altă individualitate. Dacă vreau să-ți intru-n casă, bat la ușă, nu-ți fac șnițel poarta, cu tancul, pentru că vreau eu.

Tu faci filmul. – Îmi sugera tipul.
Fără să știe că eu fac doar proiecția, când filmul nu e interactiv.

Deci, pauză publicitară.

KIDDO – primul film interactiv din România.
În curând.

Acum puțin timp.
Am avut în școală “Uși deschise”.
Trei zile.
Minunați, copiii ăștia de la teatrologie, care s-au ocupat de eveniment.
Minunați și noi, maratoniștii, de dimineața până seara…
Bref.
Ziua a treia.
Eram obosită frântă.
Eveniment în sala noastră, Atelier.
Eu deschid ușa și, toată un zâmbet, chem, cu vocea mea vioaie și sonoră – publicul, să intre:
Bună seara, vă mulțumim pentru prezență, vă invit în sală!
… Era ora două. …Ziua.

(Mi-a venit să mă îngrop sub parchet.)

*

Alaltăieri seara.
Surmenată.
Mă spânzurasem cu privirea pe geam, din pat, dându-mi brânci să adorm înainte de a se petrece vreun eveniment pe la vecinii de deasupra, care să mă sperie – vreo scârțâială de pat defect, gen.
Ete.
La balconul din față.
O doamnă întinde rufele pe uscător. Închide ochii, Nonuț, mâine sună alarma la șapte fix.
După care doamna intră în casă. Hai, Manonel, fă și tu nani.
Și în balconul cu rufe se aprinde un neon. Iiii!!!
Ce drăguuț, le-a făcut tanti lumină, rufelor, să le păcălească, să creadă și ele că e soare, să se usuce mai repede…
Ăă… Huston, avem o problemă… Lumina aia ne bate direct în ochi. Propun schimbarea poziției în pat, în sensul invers al acelor de ceasornic. 90 de grade. Cu capul în perete și cu picioarele atârnând din pat, vai de circulația lor.

(Over și cu somnul ăsta.)

*

Azi.
Atenționare de la drăguțul de facebook, să spun lamulțiani celor 5 sărbătoriți din lista de friends.
A-HA!!!
Deci de-abia azi e ziua ăluia de la etajul patru?

Îi lăsai, politicoasă, un mesăjel privat:
Deci, datorită/din cauza chefului tău de azi noapte, știu pe dinafară “bun e vinul ghiurghiuliu”.
E de bine, că îl cânt obsesiv, e de rău, căci m-am bâlbâit, azi, la ședință, de nesomn.
Bref: La mulți ani, și dacă o comiți cu chef deseară, încearc-o pe aia cu “cine-a pus cârciuma-n drum”.
…Că de data asta ies și eu pe hol, în pijamale, cu Vivaldi în format mp3 și boxe surround. pup.

(Iar n-o să dorm la noapte.)

*

Oboseli.
Urmează Învierea.
Slavă Domnului că nu-i a mea.
În timpul ăsta eu încerc să mă odihnesc.

Sărbători liniștite, dragii mei!

…puțină adrenalină. 😉

Scurt circuit.
Doamne. Unii sunt văzduh. Nu-i doare, nu-i atinge nimic.
Stau închişi într-o libertate a lor, care-i cotropeşte pe ceilalţi – prin absoluta lipsă de respect.
– Bă. Ai îmbătrânit degeaba. N-ai pic de bun simţ.
– Aide, măă, ce ţi-am făcut?

*

Fum.
Doamne. Unii au creierii terci. Te privesc în ochi, cu angajament,  şi vorbesc sincer, curat. Îi crezi.
Comoara lor de preţ este amnezia, pe care ţi-o vântură candid, când faptele lor se dovedesc a avea valoare zero barat.
– Bă. Nu ai promis că faci aia?
– Când?

*

Scântei.
Doamne. Unii sunt ca guma de şters. Tot ei sunt şi scrisul în creion.
Iar eu, foaia albă de caiet.
– Te plac. (Mă vrea de-a binelea)
– Bine faci, dragule. (Mi-e simpatic)
Ne întâlnim întâmplător. Şi poc.
– M-am gândit. Ai să te superi, sau poate o să mă urăşti, dar eu gândesc raţional. Ştiu, ţie-ţi place să trăieşti clipa. Nu putem fi împreună.
Eu amuţesc.
Şi plec.
Şi în gând îmi spun, doamne, ah. De ce-mi dau unii brânci doar pentru că presupun ei cum sunt eu şi ce simt eu?

*

Doamne. Aşa-mi vine… Câteodată… Aia cu cuţitu-n piatră.
Din piatră să iasă
Foc.
Dar eu nu trăiesc clipa.
…Din păcate.

Apă.

Deci devoram aseară o andivă nevinovată, şi mi-a zburat un gând la ăla care mi-a spus că simte ceva pentru mine, nu vreau să dorm nani tai tai cu el?
Io am spus că nu.

Să mă întorc la andiva aia, că iar citeşte Bogdan jurnalul şi-mi zice că scriu despre intimităţi.

Aşa. Crocantă andivă. Am consumat-o cu măsline de alea acre, de culoare funerar-violacee, şi cu brânză. Nu ştiu dacă se combinau bine împreună; eram preocupată să mă boscorodesc, fire-ai a dreq de sălbatică, şi tu, şi garda aia pe care o ţii sus, îţi trece vremea şi tu funcţionezi tot pe bază de intuiţiile puştii mele.

Andiva era mărişoară, grăsuţă, nu ca mine, sunt un beţişor ambulant care trage de fiare de două săptămâni, pentru cine vreau eu pătrăţele pe abdomen?

Deci. Devorasem aseară o andivă, iar azi dimineaţă, când ies pe uşa blocului, ete, tipul în faţa scării.

Eu, stop. De şoc.
El, privire caldă, şi lumină.

– Ce faci aici, dragule?
– Te aşteptam. Să te duc la o cafea.
– WOW! Dar eu merg la şcoală.
– Te duc la şcoală, după aia. Hai în maşină.
– Dar de unde ştiai tu că eu plec acum la şcoală?
– Păi nu pe la ora asta pleci?
– Bbba …da… Cred…

E. Şi mă ia de după talie, şi mergem la maşină, eu zâmbesc, ştiţi voi cum zâmbesc eu, şi el zice:
– O aşteptăm şi pe… Sau mergem?

Stop. Mă întorc. Îl privesc în ochi.
– Cum adică “o aşteptăm şi pe…”? Pe cine?
– Pe Alina.
(Alina stă cu mine-n bloc)
– Dragule, te-am găsit în faţa blocului şi mi-ai zis că mă aşteptai pe mine. Ne-am întâlnit întâmplător, deci. Ai minţit. Tu pe Alina o aşteptai, de fapt. E OK.

Pun două degete la buze, îi trimit o bezea cu semnul Peace, iar ochii mei sunt de gheaţă.
– La revedere.
– Nona, Nona, hai, mă, nu pleca… N-am nimic cu fata aia.
– La revedere.

Şi plec.

Până la faza cu “o aşteptăm şi pe…” am trăit cele mai romantice două minute din ultimii trei ani.

Dar. Să vorbim despre andiva aia, să nu mă certe Bogdan că scriu în jurnal intimităţi despre limbricul care, am aflat pe surse, face nani tai tai cu Alina.

Andiva.

Andiva, dragii mei, era al dracului de amară. Mi-aduc perfect aminte gustul.

Să metaforizăm simplist, că avem mood-ul necesar + viață = zero.

Eu îți sunt oglindă. Care reflectă lumina.
Dacă înțelegi că e lumina ta și nu pui mâna la ochi jelindu-te că te orbesc…
…Mă transform în lupă.
Absorb razele și ard frumos, pe dinăuntru.

Încă sper să întâlnesc un bărbat care să-mi mute destinul pe linia a bună.

Să-mi fie oglindă.
Și lupă, după aceea.

…Și mai sper să nu pun mâna la ochi, jelind că mă orbește.

Nicoleta mă privește cu ochii ei mari, superbi, direct în ochi.
– Nona, eu știu cum ești și cum trăiești. Și eu sunt la fel. Dar vreau să-ți spun ceva. Prea le gândești. De aia nu ți se întâmplă. Ar trebui să fii și tu un pic mai ușuratică.  …Viața trece.
– Nicoleta, îți jur, aș vrea să fiu mai ușuratică. Dar nu pot.

Viața trece
– dar nu trebuie să treacă
oricum.