Jurnalul lui Manon.

Oamenii sunt universuri sonore în care colcăie strălucitor derizoriul…
…Pe care n-ai cum să îl ratezi, mai ales că, eludându-l inconştient pe cel propriu, te aşezi confortabil la privit spectacolul pe care ţi-l oferă persoana din faţa ta.

Ochii nu mint. Dacă ştii să-i priveşti. Iar asta e o damnare.

Tipul are peste patruzeci de ani, e meseriaşul ăla cu vârstă nedefinită, care poartă, în el, putrid, cadavrul adolescentului care ar fi putut să fie, dar care a sucombat în plină formare.

E bărbat. Adică: din categoria aia de care am fugit toată existenţa mea, până când viaţa m-a prins şi mi l-a îndesat pe titel în beregată, tâmpito, trebuie să trăieşti şi asta.

E rudimentar, cu ochi de vulpe, arzători, linguşitor şi primitiv sexual. El, ca atâţia alţii, nu poate vedea universul meu în ansamblu, pentru că urmăreşte, obsesiv, o cât de mică sclipire a derizoriului din Manon. E singurul motor care îl face să se bucure de o nouă zi, căci – doreşte el să îşi demonstreze, obstinant – toţi suntem egal de infecţi.

Îi ard ochii când mă vede.

Are o poftă incontrolabilă de fomist, să mă consume, să mă tăvălească în pat, să-mi arate el meserie… E atât de evident, încât bien sûr că i-am zis-o, mă, mă ruşinezi, când vorbesc cu tine parcă defilez goală.

…Nu ştie, însă, cât de expus este.
Nu ştie că, dintr-o privire, am citit şi cât de mărginit e, şi cât de prost face sex.

Am lucrat, o perioadă de timp, la el, pentru a-l face să înţeleagă că eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima. Îi e frică de mine.
Mă priveşte cuminte după gard şi face eforturi să priceapă că îndrăgindu-mă frumos, primeşte de la mine muzică, nu zgomot. Această muzică este dată de o relaţie umană strict profesională, fără conotaţii sexuale.

Dar în universul lui muzica este dată la maxim, în perioada asta, căci, profund îndrăgostită, cu privire strălucitoare, nu mai pot trece, transparentă şi invizibilă, prin faţa unui specimen ca el. Nu mai pot fi transparentă în faţa nimănui. …Deşi aş vrea. Pentru a mă feri de întrebări ale căror răspunsuri mă dor.

Ieri.
Pe coridor, iniţiez o conversaţie cu acest bărbat, legată strict de ceea ce trebuie să facă, pentru a mă ajuta la Gală.
Îi văd, în ochi, iar, vârtejul, patima, pofta, chinul, deci spun un banc drăguţ, pentru a-l trimite pe individ la locul lui după gard, forţându-l să se aşeze în decenţă – protejându-l, astfel, de Manon.

Dar el nu poate fi smintit. În universul lui s-a consumat lupta; derizoriul i-a devorat  instinctul de conservare.

– Doamnee, ahh…ai o lumină, ai nişte ochi…Ai nişte ochi…Care parcă cer…Parcă cer iubire…
– Sunt îndrăgostită şi sufăr. Mă prinde, drama.

Vreau să mă îndepărtez, dacă o comite, îl rup în două.

– Stai…Tu ştii ce îţi trebuie ţie? Un bărbat adevărat, care să te strângă în braţe până nu mai poţi respira, să te pupe până când te sufocă, să te ţină numai lângă el, să te iubească aşa cum trebuie…
– Adorm, în fiecare seară, în braţele iubitului meu.
– … ?
– …Chiar dacă el nu este în pat, cu mine.
– Nuu, ai nevoie de cineva care să fie acolo, cu tine, să îl simţi!!!!
– Te re-feri  la ti-ne, pu-iu-le? Şi simt săgeţile care mi se adună în ochi, mă terfeleşte, nu suport să îmi prezinte mizeria instinctului său primitiv sexual, când eu acum ard, curat, o iubire chinuită…

Fac un pas, să plec, până când nu e prea târziu pentru el.

În acel moment, universul lui explodează, iar muzica febrilă pe care vrea să mi-o dăruiască se schirceşte maladiv într-o compoziţie proprie: Sonata în FĂ major.

– Fă! …Iartă-mă! …Nona, tu… Ai nevoie de unul care să te iube… fută, na, c-am zis-o,  până când nu mai poţi, şi ziua, şi noaptea, să te dea cu capul de pereţi, nu te supăra, dar chiar aşa este!! Înţelegi? Înţelegi??!!

Îl privesc. Împietrită. Deschid gura, şi ştiu ce vreau să îi spun. Şi ştiu ce voi provoca, acolo, în adâncurie acestui biet suflet torturat incontrolabil de rudimentar.

…Dar mă opresc la timp, nu am voie să mă contaminez şi să răspund cu ură. …Nu atâta timp cât iubesc.

Îmi iese din gură, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce:
– Eu cred că tu ai diabet, fă-ţi analizele, transpiri prea mult, iar ochii au strălucirea aia…

Şi plec, lăsându-l ţeapăn.

…Mi-a luat trei ore să mă recompun. Nu mai am niciun pic de protecţie. Sunt a nimănui şi-a tuturor.

Prostul râde de ce-şi aduce aminte…Hai, să mori tu? Şi deşteptul, de ce râde? …De ceea ce va veni? 

Iată ce am adunat eu, cu urechea pâlnie, în ani, şi râd cu poftă atunci când îmi reamintesc, le-am ţinut minte şi le aştern aici…Cum să nu râd, ca proasta, mai ales că asociez în memorie şi mimica împricinaţilor, la comentarii?…

“Şi s-a băgat şi aia în discuţie, lac peste pupăză / M-a prins în tren fără autobuz / Am stat în această relaţie în virtutea inepţiei / S-a umplut baia de cadă / Să văd şi eu un lup mâncat de coaie / Am cumpărat o…aia de salam, nu ştiu cum să-i zic, rundă sau rulă? / Ei se rotesc diverşi şi se adună-n cerc, compacşi / Am eroare de bărbaţii beţivi / Femeia a sucumbat de durere… / Vreau să-mi fac o rochie de gravidă, un gri exact ca maroul ăsta, şi să fie dreaptă-n cloş” (sic!)…

Number one, în topul meu, rămâne asta:
“-Cum dracu’ să nu ştii unde e Serviciul Paşapoarte, Nona, doar stai de atâta timp în Bucureşti, şi, vorba aia, a nimerit orbul găina…
– A nimerit orbul… găina, zici…Şi dă-i, şi dă-i!?…”

**
Lista rămâne deschisă, căci deocamdată “ajunge o măciucă la o scară mare”…

Lupta
…N-aţi auzit de Butoi. Tudorel Butoi. I-au spus Tudorel, în speranţa că va rămâne slab şi că nu-l vor tachina cu butoi-gogoloi, la şcoală, copiii. Inutil.
Convins că trebuie să lupte cu povara unui nume hilar, Tudorel, un frustrat, s-a făcut psiholog, căci la şcoala de artişti la care mergem noi- ceilalţi frustraţi, nu se putea înscrie, acolo îţi trebuie talent, nu toceală.
Astfel, Destinul, care preconiza o viaţă  înghesuită în decepţii, a fost înfrânt de o patalama fără valoare. …Dar capacitatea de comunicare cu semenii, a lui Tudorel, era zero. Aşa că i-a dat încă o palmă Destinului potrivnic: s-a făcut criminalist, căci morţii nu au replici acide.

Zborul
Orbit de satisfacţia că a ajuns la momentul în care nimeni nu mai are curaj să facă mişto de nume, căci posesorul a lucrat în poliţie, Tudorel s-a gândit că ar fi bine să îşi satisfacă şi dorinţa mai veche, de a fi vedetă. Acum nu mai are temeri. E bătrân şi, mai presus, are ceva de spus. 
Astfel îmbărbătat, iese în faţa camerei şi explică doct, arcuindu-şi glasul cum a văzut el că face Al Pacino, cum că majoritatea femeilor agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare … şi-au provocat agresorii; mare parte din victime sunt nişte piţipoance şi femei cu caracter de „leliţă balcanică”; femeile ar trebuie să fie atente pe unde umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna după aia la poliţie c-au fost violate…
După care este străbătut de un fior al plăcerii, care-i aduce aminte de orele petrecute în hambarul copilăriei, când  plângea şi se mângâia până la epuizare.
Da,Tudorel ştie acum că nu există Destin sau accident, ci doar ce-ţi faci tu cu mâna ta!

Impactul
…Şi după ce termină de vorbit, pentru prima dată în viaţă Tudorel psihologu’ are un mic şoc: nu ştie să interpreteze liniştea din jurul lui, însă are speranţa că această linişte este dată de admiraţia celor care îl ascultă.
Informaţia transmisă în eter este captată instantaneu de toţi destinatarii.
…Femeile încremenesc şi uită mâncarea pe foc, care se face scrum.
Iar infractorii jubilează, căci iată, un psiholog le dă dreptate. Aşa simt şi ei, ca şi Tudorel: victima e vinovată!

Prăbuşirea
Tudorel a sfârşit de transmis mesajul. E transpirat şi pe cale să se retragă la domiciliu, vesel, ba, chiar, aude cu vocea minţii un sunet de fanfară militară.
În secunda imediat următoare, eterul se umple de milioanele de gânduri ale mamelor, soţiilor, bunicilor, agresatelor, violatelor, tâlhăritelor…
Iar Destinul, activat, îşi pune delicat aripile în jurul lui Tudorel şi-i dă brânci în prăpastia nimicniciei.

Votul
Mii de glasuri îi dau vot de blam lui Tudorel pentru simplul fapt că,  în ciuda tuturor frământărilor sale sufleteşti, a rămas acelaşi butoi gol, fără o doagă.
Toată viaţa Tudorel a fugit de ironia celorlalţi şi nu a înţeles, chiar dacă a învăţat mecanic sute de tratate de psihologie, că este o diferenţă majoră, atunci când te exprimi, între “majoritatea/marea parte a femeilor agresate ” şi “unele femei agresate”.
…Fapt care l-a pus faţă în fată, la bătrâneţe, cu destinul implacabil.

Victima Butoi
Tudorel Butoi a devenit victima articolului meu pamfletar. A trebuit să-l sodomizez pentru că a umblat pe căi neluminate în timp ce eu stăteam la pândă, căci cu asta mă ocup. Conform propriei teorii, vina îi aparţine, exclusiv.

Mesaj în sticlă
Dacă eşti FEMEIE şi nu “leliţă balcanică”, apără-te de agresor şi dă-i un click aici:
http://www.facebook.com/group.php?gid=336504756853&ref=mf

La etajul unu, în facultate, acolo unde îşi fac veacul secretarele de la film, e un anunţ:
“Cine şi-a pierdut un cercel se afla la secretariat”.
…Boon, acum urmează să căutăm cercelul.

Am să postez aici cele mai intempestive oferte sexuale care mi-au fost făcute pe net, în decursul timpului, de la oameni absolut necunoscuţi dar… şi de la cunoscuţi:

Hi, I’m Mark, from Turkey, do you wanna have sex with me?
_______

El: Bună, eu sunt Robert.
Eu: Bună, Robert.
El: Scrie în profilul tău că eşti actriţă, e adevărat?
Eu: Da.
El: Şi joci?
Eu: Da, joc.
El: Dar e adevărat că voi sunteţi curve?
Eu: Nu, Robert. Mai ai şi alte întrebări?
El: Da. Faci sex cu mine pe net?
Eu: Nu, evident.
_________

El: Maaama, ce mişto eşti!!!
Eu: Ne cunoaştem?
El: Nu, dar nu e timpul pierdut. Eu sunt Ţică.
Eu: Ok. Ce voiai să-mi zici, presupun că mă ştii de pe forumul UNATC?
El: Nu, fetiţa, mi s-a părut doar că eşti mişto în poza şi voiam să îţi iau un suc.
Eu: Ţică, sunt foarte grasă şi foarte bătrână, aşa că nu te-ai orientat bine.
El: E şi mai bine, mie îmi plac găinile bătrâne, sunt experimentate la pat, yum…
Eu: Ţică, vezi tu butonul ăla dreapta sus, roşu, ca un zero barat? Până să citeşti tu mesajul ăsta, eu îl voi fi apăsat deja.
____________

El: Ce faci?
Eu: Bine, la şcoală.
El: M-am gândit la tine.
Eu: Ei, na… Cum aşa?
El: La sânii tăi… Tee vreauuu…Oral. Anal. Normal.
Eu: S-ar putea să faci o confuzie, sunt Nona. Mi se pare ciudat ce îmi spui, nu mi-ai vorbit niciodată aşa…
El: Ştiu, mai, dar mi-e dor de tine.
Eu: Discut eu cu tine când ne întâlnim!

Am văzut, în facultate, un anunţ de casting lipit pe perete. O echipă cauta personaje pentru o filmare. “Una bucata bărbat”, şi “Una bucata femeie”.
Deci două “bucăţi”, în total… I-o vrea morţi.
…Mă gândeam şi eu, aşa…De ce nu încearcă la morgă?

Stau pe refugiu, în staţia de tramvai. Un nene afumat se bălăngăne şi el, mărind grupul celor care aşteaptă.
La un moment dat, se apropie de stâlpul pe care e pancarta cu numele staţiei, şi face pişu. În văzul tuturor.
… Dar vezi, în ameţeala lui, a fost, totuşi, discret. În loc să se uşureze pe şină, s-a apropiat, regulamentar, de stâlp. Nu conta că se vedea tot, conta doar intenţia de a se ascunde.

… Ale dracu’ instincte…

Acum opt luni… Frântă de supărare, merg în vizită la o prietenă ce locuia cu amicul ei… Stăm de vorbă ca fetele, să ne mai răcorim, şi apare amicul. Negru, ofticat, spume, mut.
Mă prezint. Mă ignoră.
Încerc o glumă, să mă dau simpatică. E imun.
Mă scuz, dacă am deranjat, şi vreau să plec…Nu îmi amintesc cu precizie ce dracu’ a zis, însă a fost atât de nepoliticos şi grosolan, încât am izbucnit în plâns, stupefiată şi îngrozită de monstrul care, parcă, nu fusese crescut de o mamă care să îl înveţe minimele rigori ale politeţii faţă de un musafir.
Îi spun prietenei că sunt siderată de mitocan, cu atât mai mult cu cât nici nu ne cunoscusem vreodată, şi plec.
Nu uit să-i precizez că, atunci când ne vom mai întâlni, o vom face acasă la mine sau în oraş, ca eu pe acolo nu mai calc.
Nu uit, de asemenea, să exprim clar faptul că mitocanul nu va face parte niciodată din peisajul întâlnirilor noastre.

Între timp, cei doi s-au despărţit, şi m-am bucurat că femeia asta superbă l-a părăsit pe monstrul din grotă.

…Au trecut opt luni. Primesc un e-mail lung, săptămâna trecută, prin care un individ îmi cere scuze pentru că a fost mitocan. Considerând că mi-a trimis scrisoarea din greşeală, mai ales că numele nu-mi amintea de nimeni cunoscut, îi răspund politicos, la modul, nene, dacă mi-ai trimis mie mail din greşeală, redirecţionează-l, dacă, într-adevăr, m-ai jignit vreodată, nu-ţi face probleme, nu ştiu cine eşti, deci te-am şters din memorie.
Şi îmi aminteşte, printr-un alt mail, că este ăla la care fusesem io în vizită…
Ca să vezi, domnule… Brusc, mi-am amintit tot episodul ruşinos, şi i-am acordat iertarea în scris, numai pentru faptul lăudabil că, deşi tardiv şi fără (sper) un scop anume, şi-a cerut scuze.

…În rest, am pentru el acelaşi definitiv dispreţ pe care îl ofer cu generozitate, prin ab-so-lu-tă indiferenţă, tuturor loazelor care îşi permit să mă târască în noroiul bietului lor zbucium inutil.

Fantastic, ce ruptă de realitate sunt eu…Cât de mirate sunt putorile, când le deranjezi să facă o treabă ce le stă în atribuţii… Naţie de leneşi metafizici… Seriozitatea cu care îmi fac eu treaba e privită ca un afront, că şi aştept întrebarea veninoasă: “Ce mă trezeşti, femeie, din somnul meu legal, din timpul serviciului?” Ooff…

La mine pe scara se pun cutii poştale noi. Mă obişnuisem cu vechile şi vandalizatele cutiuţe, însă noul preşedinte de scara, o muiere (proastă bocnă, măh!), zice că vrea să se vadă activitatea ei, chiar de la intrare.
Pentru a stopa din faşă protestele în barbă ale pensionarilor, la avizier scrie, lătăreţ, de-a lungu’: “Cutiile poştale se înlocuiesc cu banii din penalizări”.
… Prilej cu care o restanţieră care mai plăteşte, încă, penalizările de anul trecut, mi-a zis, aseară: “Bagi pariu că io le dau foc la toate?”

Văzându-mă în ipostaza în care, pe de o parte, cutiuţa mea cea veche e aruncată la gunoi, pe de altă parte, cea nouă e mistuita de flăcări, într-un avânt de spirit civic…am tăcut mâlc.