Jurnalul lui Manon.

Bună ziua, sunt Aurica.

Lui Manon i-a ieșit o migrenă la cap, în partea cu tâmpla, și cât se ține ea cu mâna de acolo scriu eu azi ca să-i fac în ciudă.

Unu.
Menționez de la începutul locului că protestez.
În această familie care s-a facut când s-a facut ea, este un singur scriitor care are acte publicate, iar obligarea mea la anumite perversiuni  gen scrie tu ceva, spuse cu subînțelesul acela ascuns, m-au făcut să mă întreb de ce unii oameni perforează cuvinte la adresa femeilor nevinovate? Ca sa le cadă acestor în plasă?

Doi.
Nu consider că este necesar ca atunci când mă uit așa să mi se aplice capete în gură cu STOP pe frunte drept pedeapsă, când eu imi vedeam liniștită de treabă, poate să confirme și domnul inculpat, nu deschid  nici eu gura, de ieri, decât la comandă… Că mi-e frică, am o listă cam atât de mare, cu ixuri, pe care mi-a dat-o Manon, a rupt-o de aici s-o lipesc de frigider cu magnet, ca să ma exprim numai când e cazul și să nu mă umilească mister Haid când nu e în zonă doctor Gekil că eu nu-l sufăr pe ambii (iete, cântă și bufnița afară, doamne ferească).

Trei și închid.
Eu nu pot să scriu decât dacă văd eu ce mă siderează și mă lasă mută, sau la comandă – cu temă, da? Atenție, cu temă.
Mă gandesc și pun jos ce îmi iese din gură, dar mă lași, frate, să diger, nu hop țop….

Și patru, că așa m-am învățat de la Manon, să mă întind de obicei în paranteze, că m-a ferit de ele dumnezeu la picioare, am niște glezne… scuzați, revin la obiect, ia să rog eu cititorii să lege între ele câteva propoziții în care să găsim logic urmatoarele cuvinte: spasm, veveriță, mușchii, paradox și, scuzați expresia, tare.

Da’ să vă zică cineva hai, acum, pe loc,  că io țin ceasul cu ochii pe secunde…

Păi? Se poate? Am și eu un amărât de suflet, da-l-aș de pomană, atâta bătaie de joc, tot ce fac nu-i bine?

P.S. Ce dracu’?

Revin. Pff… Binee… Ceva tare a doborât-o la pământ pe veveriță. Iar mușchii, ce paradox, nu au amortizat nimic. Un spasm și a fost gata.

Faceți voi de-alelante, dacă vă dă mâna.

*********

©Bianca
E un paradox cum o veverita zburatoare a avut un spasm, a cazut din zborul ei ca Superman, dar era tare curajoasa si in ultimul moment muschii ei au devenit ca ai lui Johnny Bravo si a reusit sa se salveze de caderea in hau.
**
©Manon
(…) Se leagă cu lanțuri de femeia virtuală și, trist că n-o poate atinge, dă pe gât sticla cu absint.
E atat de TARE, incat SPASMUL policarului, semn de iminentă crampă a scriitorului, trece neobservat.
Aproape instantaneu, MUȘCHII feței paralizează iar fruntea e inundată de broboane reci.

…Nu apucă decât să aștearnă pe hartie
.“…VEVERIȚA”,
și să gândească fulgerator titlul:
.…“PARADOX”.

**
© deșteapta
E tare paradox să afli că veverița are mușchi și poate doar un amarât de spasm o poate arunca din copacul unde își ține liniștită proviziile de alune adunate cu sudoarea cozii!!!!

**
© Geo
Se răsuci cu ajutorul scaunului de  bar, cu fața spre spre noi, spre orchestră și, cu mușchii feței lăsați, ridică deasupra capului degetul arătător al mâinii drepte, dirijind imaginar.
După al doilea spasm al diafragmei, spuse tuturor cu voce tare, sacadată:
Inima? -Veveriță zglobie cu rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște,-ce paradox!
Se răsuci în poziția inițială și sorbi ultima picătură de scotch din pahar. Era mai mult decât îndrăgostit…

***
Metamorfoză – metamorfoză, dar… de când am venit la Tg-Jiu n-arunc nicio privire bărbaților din jur, deși se presupune că atunci când cauți trebuie să ții ochii deschiși. …A dracu’ fomeie sucită!
Platonicul de la 7000 de km era mai real decât ar fi un real la 400 km distanță.
…Mda. Nu înțeleg nici eu ce vreau să spun. Ba înțeleg, dar nu vreau să spun. …Încă.

***
În București se poartă în draci hainele vintage. Dacă scoatem fițele din exprimare, le numim, simplu, second hand.
Eu mă îmbrac de la S.H. de zece ani, nu am bani să îmi achiziționez preferatele Fishbone, Only și Esprit din Mall.

Am luat la colindat magazinele din Tg-Jiu și mi-am cumpărat o rochiță de școlăriță, cu care o să mă fudulez peste câteva zile.
Este, evident, vintage.

***
Okeeei, deci avem una bucată femeie îndrăgostibilă și una bucată rochiță adorabilă, care, împreună, dau bine când ies pe stradă.

Însă urmează parafraza.

Ochiul
I……închis
L………..dragostea
Y……………………nu-l
R………………………..taie.

Bună ziua,

M-a rugat Manon scrie tu, azi, că ai minte spirt, pardon, mă scuzați, a zis să mă prezint întâi.
Sunt Aurica, asistenta ei, mi-a zis că așa se numesc cei care nu fac nimic și poartă ecuson.

Eu mă ocup cu cititul Jurnalului, ca să râd la alea comice și ca să plâng când e de durere.

Și eu, și Costică, suntem copiii ei, ne-a scos din creier și ne-a pus la inimă, să aibă cu cine vorbi, când e singură, că e cam singură.
I-o da și ei dumnezeu cel sfânt un dram de noroc, că face niște ciorbe și niște tocănițe, întrebați-o pe Iulia dacă nu mă credeți plus că are casa lună, strălucește.

Am citit, acum două zile, că are metamorfoză și ca să nu zică că sunt incultă am citit și Kafka și m-a cam luat cu tremurat pe la lingurică, dacă i s-o întâmpla și ei ce scrie acolo, ferească sfântul, cum o să mai scrie în Jurnal fără mâini?
(Zice Manon să las parantezele că pentru alea deține ea copi… Cuum? …A, rait. Copi rait.)

Vă citesc de pe foaie ceea ce scriu acum, pe puncte, că m-a pus să notez și scriu cu voce tare, vrea să audă și ea, să nu mă exprim agramat, că urăște inculții.

Manon își face bagajele și înjură tricourile, că pleacă la tata, o săptămână, e și el singur și al nimănui.
Pleacă de-abia marți sau mâine, nu știe sigur, dar vrea să facă o pauză în jurnal, că simte ea așa.

Să citesc, deci.

Unu. Manon e tristă pentru că unii dintre voi nu sunteți bine, ea… crede că vă iubiți și că o să vă împăcați.
(Ete, urlă la mine că pe foaie scrie știe, nu crede. Deci cât ești tu de manon, dacă nu mă lași să spun și mă terorizezi nu mai zic nimic!!  AM ȘI EU EMOȚII!!!! )

Așa.

Doi. Manon îl roagă frumos pe Geo să facă o continuare la articolul cu hoațele că are talent cu carul și vrea și ea să râdă puțin.

Trei. Manon nu mai are inspirație, eu cred că de la gândac i se trage și de la lipsa de respect a unora care…
(Iar urlă, cică aia nu e pe foaie, zic repede aci în paranteză: a șters din lista de mess trei nume, pe doi i-a pus la ignore, deci e grav).
Deci Manon nu mai are inspirație și nu vrea să vă plictisească; simte ea că a devenit bo…borigi…borni…ce dracu scrie aici?
A, bo-rin-gi-toa-re. Așa, măcar să-l scriu corect, dacă tot nu-l înțeleg…

…Trei ? (Ete, zici de mine că sunt amețită, dar puseși trei de două ori, și mai faci mișto de alții, aaoleoo…)

Deci Patru. Zice că vă iubește și că vă ia cu ea în provence. (Păi manon nu te duceai la Tg-jiu?  Ia! Iar strigă la mine din baie, că vărsă șamponul peste farduri, doamne ce mă face să râd!…)

Și punctul cinci că pe ăsta nu îl înțeleg dar îl spun că mă omoară terorista:
Manon este îndrăgostită de cifra 5, din copilărie, nu a mai zis-o până acum în jurnal, i se pare sexy, voi aveți un număr preferat?
(Ete, acum îmi zice să adaug că poate bărbatul cu numărul 5 îi va purta noroc. Și …Zi-mi mai tare, că ai ecou doar în baie, nu ajunge prin cameră teleleu, așa… Aha. Deci Manon îmi zice, auzi, să vă…
…Să le… CEE? Manon, dacă e prostie, EU N-O ZIC PE POST! …Nu e? Bine. Zice să vă… huguiesc… Dooamne, feri, că mă și rușinai de cum sună, așa inventează ea cuvinte, că se pupau doi pe o bancă într-o zi, ăla o călărise pe biata fată și Manon zice ete, ăștia se petușează, știi, Aurica, de la petting…)

Atât. (Eu sper că îi trece până mâine și vine iar în jurnal, ea e cea mai dependentă de el.)

Vă pup și mă bucur să vă cunosc și eu!
(Ah, nu-mi iese semnul ăla de făcut cu ochiul că-i setat pe diacritice!)

…Mai scria aici să fac eu o încheiere rotundă, dar nu mă pricep și pusei o paranteză, ete: ()

P.S.
Zice Manon ete o poză, să dați clic pe ea, și o pupă pe fumărel că i-a furat-o mișelește. …Ea, lui fumărel.

La ce rezonez eu, cât să mă zguduie-n ființă?

Să aleg trei?

Sunt prinse într-un singur link. Nu te arunca pe el ca să dai click, așteaptă, să termin…

Iubire. Sinceritate. Comunicare.

Cand ești acasă, dă BOXELE LA MAXIM. Apasă-abia atunci, pe cele trei cuvinte, și ochii ține-i în ecran până la sfârșitul melodiei.

Te-aștept aici, să îmi răspunzi, atât: Tu, cititor, TU, rezonezi cu MINE?

Ai curaj să fii patetic?

Fratele meu cel mare așteaptă, de ani buni, să îmi fac bagajele și să mă mut la el, în Adelaide.

Verișorul meu primar mă tot împinge de la spate să mă mut lângă el, în Timișoara.

Niciunul nu știe, însă, că am bagajele făcute, căci tocmai m-am mutat. Din Missouri în București.

Acasă este unde ți-e sufletul.

Stimate domn,

Voiam să știi că îmi lipsești. Că te gândesc mereu, că tot amân momentul acestei scrisori de trei luni (s-au făcut, deja, trei luni?)
Avem distanță lungă, între noi, căci ai mutat o parte de Românie tocmai în America. Și ai dus acolo, la străini, prin simpla ta prezență, tot ce avem noi mai frumos și mai prețios.
…Deci te invidiam, un pic, pe timpuri, și-ți admiram curajul, pe tăcute.

Eu am rămas la fel, dar știi prea bine asta, căci mă citești.

Îmi amintesc mereu de conversațiile noastre, care mă ajutau să traversez decepții și angoase…
…Sunt… șase ani de atunci, care se împlinesc peste câteva zile… Dar nu mai am răbdare până mi-arată ceasul că-i ziua 24, pentru a-ți mulțumi că faci parte din viața mea.

***

Era o zi de iarnă, iar eu bântuiam prin parcul Cișmigiu, într-un costum ridicol de steluță, când te-am văzut, căci mă priveai cu luare aminte. Și am înțepenit.
Venisei acasă, lăsasei America departe, era în pragul sărbătorilor de iarnă… și ai dorit să mă cunoști, să pui o față prezenței feminine din eter. …M-am fâstâcit, dacă-ți aduci aminte, căci mă știai femeie și-ai întâlnit un fulguraș.
N-am să-ți uit privirea caldă și bună, de suflet lumină ce ești…Am bâiguit arăt ca dracu, sunt urâțică și tu mi-ai spus nuu, nu este adevărat, ești exact așa cum mi-am închipuit.
Și mi-ai dat, în prag de Crăciun, un cadou, cum altfel decât cel mai minunat? Iată, ți-am adus un dreamcatcher… Era făcut din pene albe, și l-am ținut, ani buni, deasupra patului, știam că mă va proteja, în nopțile prea lungi.

Ti-am promis, în acea seară, că ne vom întâlni, curând, la o cafea.
…Și-am dispărut definitiv, dezamăgindu-te, cu siguranță. Eram prea mică pentru a-ți spune că fug de toată lumea care mă iubește pentru că, proaspăt părăsită, nu voiam să dau tristețe în jur, cu iz de jale adâncă, sau ți-oi fi spus, razant, nu îmi mai amintesc…

Dar m-ai iertat, căci inimile bune iartă lesne, și mai veneai în parc, atunci când eram personaj, ca să mă vezi. Cam vreo trei ani, la rând.
Credeam că mooor, de bucurie, însă fugeam, mă copleșea rușinea, cum să zâmbesc și să îți spun cât ești de minunat atâta timp cât, invariabil, mă găseai tot în derivă, căci deriva-mi poartă numele?

Pe urmă nu te-am mai văzut.
(Să știi că astă iarnă am bântuit tot parcul, să te-ntâlnesc, eram un pinguin simpatic.)
Și să mai știi că imi lipsești, căci ești familie.

***

Am fost  atât de fericită când, de ziua mea, tu mi-ai trimis urările în mail! Și am fost și mai fericită când mi-ai spus: vreau șă știi că, pentru mine, ești unul din motivele principale pentru care m-aș întoarce în România, datorită spiritului tău și lipsei de miserupism.

Mi-e dor să mai vorbim.

Mi-e dor să scrii frumos, plin de sclipire.
Mi-e dor să admir ceea ce n-am mai întâlnit, de când te-am cunoscut, la niciun alt bărbat.

Așa că te provoc să poposești aici pentru a povesti, tu vezi ce oameni minunați adună, cerc, Jurnalul?
Nu ne lipsi de tine!

Și-n caz că, hâtru & spirtos cum ești, te faci că nu-nțelegi chemarea mea la taină, dă clic pe ce-i subliniat la început sau la final de scrisorică, și vei fi sigur că la tine mă refer.

Cu drag și sărutări pe frunte,
Manon.

P.S. …Te-aștept.

@ gabriela, care îmi scrie:

“iti propun sa scrii despre feminitate in zilele noastre 🙂 “

Aha, vrei să mă nenorocești… Mi-ai adus aminte că biata mama îmi spunea, obsesiv, de la 18 ani, Manon, tu ești distinsă, trebuie să te îmbraci în rochii, la care eu, cu pantalonii mei de MC Hammer și cu codițe rasta, răspundeam, cu nasul fudulat de cool-itate (?), Mamă, am tot timpul să port taioare, de la 40 de ani încolo… Off, ce-ar răspunde mama mea acum…

Eu cred că feminitatea nu are un statut clar, ca să nu mai zic că de ani buni se schimbă în funcție de trendul modei, căci, fatal și ironic, femeile sunt, azi, privite după criterii ce țin de imaginile împroșcate de televizoare.
În reacție la asta, multe femei s-au făcut amazoane, devenind mai războinice decât Gingis Han, cuceritorul.

Femeile, azi, sunt drămăluite din ochi și de masculi și de surate, sunt scormonite adânc în cupa care – nu se știe – poate adăpostește chestii false sau scanate scrutător la ten, acolo unde se umblă cu seriga de insulină, plină de botox sau de colagen. Iar dacă rezultatul evaluării este da, plastic, sunt declarate feminine (bloody hell!!).

Deci, unde e feminitatea și, mai ales, ce, doamne iartă-mă, este ea? Imaginea de păpușă? …Printre atâtea business women care tropăie în pantaloni?

Sunt ultima femeie din lume care ar putea să răspundă la această întrebare dublă.

Consider că picioarele unei femei trebuie purtate semi-ascuns în rochii sau în fuste – eu mă îmbrac, aproape exclusiv, în pantaloni de rapper. Când merg la un eveniment costumată în femeie, toată lumea îmi face complimente de parcă abia atunci mă descoperă, deci îmi vine să fug rupând pământul, e la fel de stingheritor ca și reproșul mut.

Consider că femeia trebuie să își scoată glezna cea frumoasă în evidență, purtând tocuri decente la pantofii delicați – eu nu ies din platforme, de aici și mersul soldățesc, specific frontului de est. Când am în picioare pantofei delicați, e chinul de pe lume, căci, conform bancului cu blonda aia care avea pe urechi căști în care auzea inspiră, expiră, creierul meu îmi șoptește suav dar ferm, nu face pașii mari, că nu ești în cizme, rapandulo.

Consider că femeia trebuie să aibă, dacă îi stă bine, părul de lungime medie, pentru a face cu el tot felul de giumbușlucuri, în funcție de ținută – eu sunt tunsă ca pe aripile vântului – dacă păstrăm decența, tăiem aripile și reținem doar cuvântul vântul.

Și frate, da, femeia trebuie să aibă mașină personală, ca să urce în ea cu tot aranjamentul, nu să transpire, călcată pe pantofi, în autobuzele care-ți oferă confortul unei sardine moarte – eu nu am nici măcar sfânta bicicletă, care mi-ar putea justifica ținuta FUBU.

Scriam deunăzi în jurnal despre noua modă pentru femei, care impune pantalonii pe care eu îi numesc cu generozitate patul lui procust, iar cineva, la comentarii, mi-a pus o poză cu și mai noua modă la pantaloni, ăia care nu sunt nici șalvari, nici fustă, cărora fratele meu le spune, și mai generos, căcați la cur.
…Și-mi ateriză Iulia din Italia cu pantalonii pe care îi bârfirăm noi pe aci…Îmi ascuțisem limba, să îi spulber, dar cum s-o fac, fra-tee, că îi stăteau perfect pe corpul ăla de statuie antică? (Mărturisesc- dacă tot mă iau singură în tărbacă- cu voce șoptită, că i-am probat și eu, ca să vedeți suflet de trădătoare + ca să îmi iau pedeapsa, da, îmi stăteau ca dracu’…)

Dar, știi ceva, Gabriela? Feminitate înseamnă să te simți bine în pielea ta curată și în ținuta care îți reflectă personalitatea, căci feminitatea nu trebuie stoarsă din interior și așezată forțat la vedere, aliniată la trend… Feminitate nu înseamnă pisiceală sau, yaik-ul meu, afectare în vorbire cu genele date pe spate, vorbit din vârful buzei de la înălțimea tocurilor de șaișpe…

Nu știu, nu știu cum este pentru voi, aștept să-mi spuneți.

În ceea ce mă privește, feminitatea este un mic ceva, rotund și luminos, care se dezvăluie numai în preajma LUI…
…Și se manifestă așa: îi cuprind fața cu palmele, îmi așez gurița pe a lui și îl pup ușor, respirându-l.

…Garantez că  momentul umbrește imaginea cu mine coafată, demnă și în taior. (aici io scot limbuța la voi, de alintare) 😉

@Prahovean, care mă roagă să scriu despre:
“Dezghetarea sufletelor inghetate bocna, cum sa ajungem sa aratam comorile sufletului nostru date de Domnul celor de langa noi, care par departe, la ani lumina, de noi…”

Diversitatea tipologiilor umane, care transpare în fața ochilor noștri sub numele generic de aparență ascunde, paradoxal, ca esență, doar trei tipuri de suflete – spun eu, bazată exclusiv pe săpături personale plus considerații subiective.

Sufletul lumină – reprezentat de o sferă incandescentă. (Te naști cu el)
Oamenii care îl posedă sunt chinuiți pe toate coordonatele: spiritual, sentimental, cerebral.
Ei văd și simt tulburător de mult și de greu, manifestă simpatii spontane, sunt creativi, profund empatici și nu-și găsesc rostul și liniștea.
Dacă sunt norocoși, la un moment dat se produce declicul care îi ajută să înțeleagă că sfera incandescentă face rău și doare dacă e ținută numai pentru ei, și că liniștirea zbuciumului personal poate fi obținută doar prin deschiderea către ceilalți, pentru ca lumina și căldura să se reverse asupra celor din jur.

Sufletul bolovan – are ca reprezentare două pietre de cremene. (Te naști cu el)
Acești oameni macină, între cele două pietre, tot ceea ce li se întâmplă, pisând, până la fir de praf, sentimente, gânduri, aspirații -le digeră doar când sunt mărunte. E o soartă tristă, căci ei nu simt culmi de extaz sau cădere amară în penitență. Închiși în propriul ego, fără dorință de a evada dincolo, sunt prăfuiți în comunicare, au ochi de pește, vampirizează energetic și nu pot înțelege că, pentru a face scântei, cremenea nu trebuie lovită de ea însăși, ci de amnar. Îi recunoști ușor, căci ei trăiesc doar pentru a mânca. Tot din aceeași categorie  fac parte și cei care își scrijelesc numele obsesiv, peste tot, chiar și pe scoarța copacilor, pentru că îi roade, ancestral, o singură teamă, neconștientizată. Teama de implacabila murire.

Sufletul sloi de gheață – reprezentat de o bucată colțuroasă de gheață.
Surprinzător sau nu, acești oameni nu se nasc așa, ei își congelează sentimentele și simțirile firești, pentru a se proteja, căci au istoric de traume și tare majore.
Își acoperă cicatricile cu rece, pentru a atenua durerea, sfârșind, fatal, prin a deveni insensibili la tot ce-i omenesc, ferindu-se, printr-un proces alambicat și bine pus la punct, de tot ceea ce le-ar putea readuce la suprafață trăiri intense, nu dintr-un egocentrism feroce, ci din teroarea că nu vor primi la fel de mult pe cât pot oferi.
Unii dintre acești oameni pot fi recunoscuți ușor, căci apelează inconștient la alcool sau la droguri într-un mod constant, până când acestea îi consumă și le dau o dependență maladivă, păcălindu-i că starea de amorțeală va dura o veșnicie.
Sufletele de gheață țin înăuntru, prizonier, un suflet lumină.

***

Noi ne mirăm că nu ne merg relațiile, indiferent de ce natură sunt ele. Dacă facem o socoteală simplă și alăturăm două suflete, din două categorii diferite, rezultatul este clar.

Cum dezghețăm, intrebi, Prahovean, sufletele înghețate bocnă?
…Nu le poți dezgheța dacă ai suflet bolovan, e clar (căci le spargi de le omori).

Sufletele de gheață au ajuns să sufere această transformare tocmai din cauza întâlnirilor cu cele bolovan, față de care simt o atracție fatală.

Eu am suflet lumină. Nu pot sfărâma stânca, dar pot topi ghețarul…

…Dar cum? Pot, numai dacă mi se cere ajutorul și suntem doi în mod constant. Uneori nu e nevoie de cuvinte, căci simt zbuciumul și nevoia.
Apoi începe munca, epuizantă, pentru că, pe măsură ce îl topesc și îi aduc aminte de căldură și de frumos, îi scot la iveală lucruri delicate, dar și angoasele profunde. S-a obișnuit să fie protejat de insensibil, iar frica îl paralizează, dacă mă expun, iar, și sunt lovit? Mă doare, nu mai vreau să mă doară…
Am la activ o experiență tristă și recentă: acum o săptămână, un suflet de gheață, netopit încă, a fugit, lăsând în urma lui o dără luminoasă de apă …
…Iar eu privesc, de șapte zile agonice, la drumul marcat de ea, și pentru prima dată în viață, nu știu ce să fac, să o urmez sau să rămân aici, încremenită în legea nescrisă a iubirii care nu-ți dă voie să faci bine cuiva, dacă pentru acea persoană binele înseamnă rău?

…Dacă vreun suflet sloi citește ce am aberat eu pe aici, se recunoaște și vrea ajutor, iată, încălzește-te puțin AȘA (focus pe imagine, și nu uita: pathos vine de la suflet lumină)

Lista cu linkuri rămâne deschisă, la comentarii…

@Madddz, care îmi scrie:

Mi-ar placea sa citesc o colectie de lucruri (frumoase, urate, reprosuri, complimente, you know better) care ti s-au spus si pe care nu le-ai uitat, sentimentul provocat de ele fiind simtit inca viu, ca si in momentul in care le-ai auzit.
Genul ala de conversatie sau de replica care iti rasuna in urechi toata ziua, pe care nu doar ai auzit-o, ci ai simtit-o …ca si cand cineva te-ar fi pictat cu rosu, cu o pensula groasa, pe bluza alba, si ori de cate ori cobori ochii ii vezi si simti opera. Stii tu.

***

Ești urâtă când plângi.- Mama îmi zicea asta.
De atunci, mă feresc să plâng în fața cuiva. Dacă o fac, înseamnă că omul ăla este, deja, parte din familia sufletului meu.
A vărsa lacrimi în fața cuiva ține de o intimitate mai mare decât sexul.

Iertați-mă, nu vreau să fiu nepoliticos, dar sunteți foarte frumoasă. – Necunoscutul care s-a oprit în fața mea, pe stradă.
…Am luminat ca un soare, toată ziua aceea. Și de atunci, fac, la rândul meu, complimente de bun simț, să dau lumina, mai departe.

Oricum voi trăi mai mult decât tine. – Bărbatul numărul 3, în toiul unui scăndăluș. L-am privit alb și i-am spus: Este cel mai neobișnuit compliment care mi s-a făcut. Alții le spun, iubitelor, banalul “vreau să fii mama copiilor mei”, pe când tu mă duci la groapă, de vie, ca să-mi scurtezi suferința.
Au trecut mai mult de opt ani de atunci. Eu trăiesc, el e mort după mine.

Dacă mă părăsești, mă sinucid. Bărbatul numărul 1. Nu l-am părăsit, deși relația era agonică și mă sufoca. …Am aflat, după trei ani, cât de mult și de des mă înșelase.
Atunci m-am reapucat de fumat, ca să nu mor. Și l-am și părăsit. Nu s-a sinucis.
Oamenii care amenință, la disperare, cu sinuciderea, sunt mai puternici decât partenerii lor. Iar durerea lor nu e mare, căci dacă i-ar consuma, nu ar mai pierde timpul cu amenințări.

Schiauni în jurnal din ziua 3 că te doare. – Bărbatul din eter. Sorbise, bolnav, înstrăinat și în derivă, tot sufletul meu din jurnal. După care m-a căutat, simțea nevoia să-și confirme că sunt reală și că suntem doi, la fel. A aruncat în luptă toate armele, pentru a mă cuceri. …Mă cucerise deja (dar nu știa) de la a patra propoziție.
Falsă, totuși, afirmația sa. Am schieunat din ziua 1, nu 3, și iată cum, AICI. Ahh…

Când  cineva intră în viața ta AFLĂ CE DAR TREBUIE SĂ PRIMEASCĂ DE LA TINE. – Șaguna, dragul care-mi ține loc de mamă, deși are vârsta la care ar putea să fie fiul meu. Prin sms, într-o noapte, după ce vorbiserăm o oră la telefon, eu plângând în hohote și spunându-i, cum, mă, să schiaun, cum să schiaun, cât de lipsit de suflet poate să fie bolovanul ăsta?
Ei bine, bolovanul ăsta s-a dovedit a fi, de fapt, un suflet înghețat.
Când a bătut la ușa jurnalului meu, nu s-a uitat pe ea, să citească ce scrie:
Manon – cabinet de încălzit suflete cu lumină naturală.
Warning! Creează dependență.

***

Doar astea îmi vin în minte acum.
No worries, nu e timpul pierdut, viitorul are un singur scop: să descopere trecutul.