Neliniștea aceea – prevestitoare. Ți se trântesc, asurzitor, uși în suflet, iar tu speri într-un va fi bine iluzoriu, și tragi de tine de parcă ai fi condamnat la muncă silnică.
Frustrarea aceea – picătură chinezească. Înghiți și taci veșnicii agonice, apoi te miri și tu că bubui direct în viteza a cincea doar pentru faptul că cineva te-a privit într-un anume fel.
Retragerea aceea – abandon. Autoimpusă și autodevoratoare. Dispari în morții mă-tii din problemele altcuiva, iar acela nu te lasă să mori liniștit nici când te-ai dat la fund.
Muțenia aceea – protest. Închisă ca cercul. De consistența scârbei mucegăite, care poartă în vârf, trase-n țeapă, acțiunile inculpaților, para-demonstrate: cei care scuipă, revin, invariabil, pentru a linge.
Și-ți zici că poți să duci.
Că poți să duci.
Că poți să duci.
Dar cade titlul peste tine și închei cu
Zâmbetul acela – de enola gay.
