E admitere (de vreo cinci zile-lumină, și mai avem încă pe-atât).
I-am adoptat pe toți.
Pe toți candidații.
Speriații ăștia mici și adorabili.
*
Dimineață.
Azi.
Pe la ora zece și ceva.
Ieșisem la băncuță, să fumez o țigară.
Băiețelul stătea acolo, răsfoind textele din repertoriu.
Îl întreb.
– Intri azi, mami?
– Da, de la ora douășpe.
– Spune-mi că nu-ți înveți textele acum.
– Nuuu… Mă uitam, doar, prin ele.
Mă așez.
Îmi aprind țigara.
– Știți ceva? Îmi zice el.
– Ce?
– Sunteți cea mai cool profă din UNATC.
– Nu sunt profă, dragule.
I-am zâmbit a mulțumesc.
Aveam ochelarii de soare pe nas.
Să nu mi se vadă ochii, azi.
Sunt umflați de plâns.
Uneori simt că nu mai pot să nimic.
…Și vine câte un om și îți spune că ești om.
Manon,iti multumesc pentru faptul ca esti aici, din nou.
Manu
Si eu am incercat la teatru, da’ la Cluj…acolo n-au None si a fost greu si m-am fastacit si n-am intrat… In schimb am cunostinte si chiar alti candidati ce au incercat si la Cluj si n-au intrat si acum incearca la UNATC. Multumesc ca ai grija de ei! 🙂