Uneori, când semnele devin cronice – de ah, e clar că nu merge relația cu celălalt, că nu e bine, că firul ăla dintre noi are noduri, rupem.
Și plecăm.
E pustiu, atunci; tristețea are culori închise, inima nu mai e mușchi, ci burete din care picură amar – iar sufletul devine al dracului de greu de cărat.
Asta, desigur, știm. …Că doare.
Ce nu știm.
E
Că
Doare
Pentru că
…Purtăm cu noi – povară inutilă – și regretele celuilalt.
Eeee, ce stii tu…cand pleaca unu’ de a frant nu stiu cate inimi, atunci sa vezi dor si jele…s-a intamplat pe fb…omu’ n-a dat nici o explicatie, nimic, a inchis obloanele si de atunci la poarta lui sunt numai suspine…
Ouf, ruptura e grea, da. Si sufoca.