Să ne înţelegem de la bun început.
Am petrecut două ore frăsuindu-mă prin casă – pentru a mă transforma, dintr-o depresie bipedă şi nesuferită, cu inima pustie, într-o femeie frumoasă, îmbrăcată chic, cu lumină pe faţă. Deci pe asta am rezolvat-o.
Plecam, aşa cum am anunţat în jurnal ieri (fi-mi-ar bucuria precoce a dracului să-mi fie!) la un Bal al Bobocilor, iar evenimentul era tematic. Anii ’20-’30. Bănuiam că vor fi şi vreo doi rapperi în zonă, plus câteva tricouri cu blugi şi vreo trei maicăli jacsoni, aşa că n-am respectat codul vestimentar impus deci m-am îmbrăcat cu rochie de anii ’60 (ăsta e pretextul; realitatea e că nu posed rochii interbelice, doar năravuri de epocă, adânc pitite).
Aveam un chef de dans, de petrecere, nebun. Mai ales că invitata de onoare era Irina Sârbu, pe care o ador.
Când am ajuns la Clubul respectiv, am avut o clipă senzaţia că tocmai se terminase vreun meci în vecinătate iar puhoiul de lume migra liniştit spre case.
Fals. Migra spre Bal. Frumos.
Frumosul s-a terminat în clipa în care, după ce mi s-a aplicat ştampila albastră pe braţul meu cel nobil şi gol, am păşit în club.
Bref.
Să nu vă plictisesc.
Am făcut un sfert de oră de la intrare până lângă scenă, încercând să înot decent, pe firul apei, alături de celelalte sardine.
Am stat, lângă scenă, un sfert de oră, până când plămânii şi inima mea, periculos deplasate spre intestine de başii boxelor, au ameninţat cu leşinul peste ţigările aprinse din jur.
Am parcurs drumul sardinei, spre ieşirea salvatoare din labirint, într-un alt sfert de oră, înghiţind, în proces, şi vreo doi fulgi de la un boa galben pe care îl flutura domnişoara aceea care se uita cruciş fără vină.
Am stat afară, în gerul revigorant, alt sfert de oră, pentru a-mi realinia organele deplasate, ocazie cu care am primit un guturai cadou şi am putut observa cu atenţie privirile inculpaţilor care aveau, la unison, un singur mesaj: Eu stau aici până când cedează ceilalţi şi se mai goleşte incinta. …Nu ştiu cine a cedat şi cine a mai plecat, în afară de mine, un profesor şi trei fetiţe îmbrăcate în scufiţă roşie.
Deci. Să ne lămurim.
M-am ferchezuit două ore plus că am traversat oraşul în patruzeci de minute dus-întors doar pentru a face, timp de un singur ceas, act de prezenţă şi pentru a dispărea ca Cenuşăreasa în ceaţă.
*
Sunt convinsă că spectacolul a fost excelent, în ansamblul său, căci ştiu ce pot face artiştii unatecişti când îşi pun mintea la contribuţie.
Însă nu mă pot abţine să nu-i felicit pe organizatori pentru faptul că au fost atât de artişti încât au uitat să intrebe ce capacitate are hala aceea şi câţi oameni pot intra acolo pentru a petrece, aka A SE MIŞCA, nu pentru a sta lipiți timbru peste timbru peste timbru pe scrisoare.
Îi felicit din suflet, cu basca udă.
Putea să fie perfect, de data asta, Balul. Avea toate datele.
Sper că ne-am lămurit.
