Primesc, în geana serii duminicale, un sms de la titel, prin care îmi spune că ma iubeşte, că nu ştie cum să mă aducă înapoi în viaţa lui, bla-bla-yuk şi că: “ aş face ori ce ca să te întorci la mine”.
Ignor mesajul, evident, căci mă grăbesc să fac incizia aici:
Ori, ce ai face titele dacă m-aş întoarce la tine, te-ai lăsa de impotenţă?
Archive for 2010
Un tabloid, pe care imi mai arunc eu ochii de plictiseală, titrează: „Dacă ar fi trăit, fostul dictator Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit ieri 92 de ani”. Din motive care alunecă pe lângă logică, n-au dat ştirea ieri, au scris-o azi… Vezi, unde te duce lipsa de subiecte…
…Puţin probabil, meditez eu forţat, să ajungă până la 92 de ani, într-o ţară bolnavă, cu oameni care sar cu greu de 70 de ani… Iar tu, reporter, nu ai altă treabă decât să-ţi imaginezi cum şi-ar fi sărbătorit groparul de visuri nouăzeci plus două primăveri?
…Aşteptăm cinici, dacă nu noi, atunci copiii noştri, „aniversarea postumă” de 117 ani.
Căci nu există limită atunci când te legi de un rahat doar de dragul de a scrie ceva; Uite, de-o pildă, eu, acum.
Este incredibil cât material îmi oferă postul lui lui diaconescu, dar, mai ales, diaconescu…
De când a dat vitejia în el şi nu a făcut front comun cu celelalte televiziuni în perioada alegerilor, m-a obligat să îl urmăresc. Pe zi ce trece i se adânceşte surmenajul, devine mai slab, mai gălbior, mai metafizic…
Iată şi exemplul elocvent, care mă face să pufnesc în râs penibil, singură pe stradă: într-o seară predestinată ratingului zero, în studio se afla un nene care îşi spunea povestea interminabil, molcom şi neconvingător, în timp ce diaconescu privea jenat în laptop.
La un moment dat, nenea simte că a venit momentul să încheie, rotund, gratulând gazda: “Mulţumesc mult pentru norocul care l-am avut”. Diaconescu, eteric: “Să dea Dumnezeu!”
… Râd cu lacrimi şi acum…
Am o prietenă îndrăgostită de un bărbat îndrăgostit de ea. Da, se poate şi aşa.
Consiliez oameni de o viaţă; mărturisesc, aşa ceva n-am mai întâlnit: un bărbat care face, regulamentar, tot ce trebuie, pentru a-şi convinge femeia că o adoră şi că e sufletul lui pereche; poet, atent, impecabil, de parcă ar respecta ad litteram un ghid nescris.
Felul în care îşi exprimă dragostea este atât de apropiat de perfecţiune, încât naşte în femeie, spontan şi pervers, îndoiala metodică. Aceasta, la rândul ei declanşează o mişcare de domino prin faptul că impune o analiză care va conduce, tragic, la îndepărtarea galopantă de subiectivismul fluturilor din stomac şi, fatalmente, la proptirea bruscă a oiştei hormonale în gardul lucidităţii… Cu consecinţe grave, şi pentru cuplul susmenţionat, şi pentru partenerii cuplului- victime colaterale, care nu au altă vină decât că mâncau seminţe absolut liniştiţi în momentul coliziunii.
Prognosticul situaţiei bate spre rezervat.
Aseară, butonându-mi telecomanda cea nouă, îmi căzu privirea pe otv.
Distribuiţi regulamentar în marele studio, discutau simultan, la masa cu formă nedefinită, diaconescu, palid şi lent, vreo şase muieri marcă înregistrată “Pitzi”, şi o tanti creatoare de modă – fostă guristă.
Futil. Strident.
Asta în timp ce prin restul hăului din platou se prelingeau discret nişte manechine distruse la corp nu numai de cârnaţii festivi haliţi la Crăciun, dar şi de rochiile penibil mulate- gen sirenă, anacronice şi ţipătoare – creaţii ale guristei.
O blondă din categoria “Câţi ani ai? /20/… Da’ i-ai trăit, nu glumă…”, cade în plasa versatului diaconescu, şi se dă cu personalitate, scrijelind cuvinte piţigăiate în bietu-mi timpan: “Am bani, mă întreţin singură şi sunt dependentă de shopping”.
Trei minute mai târziu, diaconescu:
“Uite ce îmi scrie un spectator, că, dacă aveţi bani, nu aţi dori să întreţineţi dumneavoastră bărbatul?”
…Şi blonda arsă de solar scoate perla, me-mo-ra-bil, obligându-mă astfel să o ţintuiesc aici în jurnal:
“Eu mă întreţin singură. Mă întreţin părinţii singură”.
Genial.
O introspecţie prealabilă mi-a relevat faptul că nu am niciun mood de sărbătoare, că nu-mi vine, practic, să aprind nicio pocnitoare.
Astfel, formolizată într-o lipsă totală de zbatere, fluturi şi dorinţe, am decis că sărbătorile de iarnă mi le voi petrece aşternută în pat, fără brăduţ (titele, chitra draq, nu-mi dai înapoi globurile de la mama??), cu ochii la televizor – deci în rând cu alţi mioritici necuplaţi. Şi de Crăciun, şi de Revelion.
Fără iluzii, fără festivităţi. Şi fără angoase metafizice.
Şi a fost OK.
Mi-am petrecut Crăciunul eludându-l, iar Revelionul, privind postul B1TV.
Să mă explic, vouă, chefuitorilor, pentru care am nutrit, în acea perioadă, o cvasi-invidie fleşcăită, mascată perfect de indiferenţă: BiTV nu a avut program festiv, ci doar o cameră, montată pe Intercontinental, care transmitea, live, circulaţia de la Universitate.
Priveam cum roiesc maşinile, în rând cuminte, cu ochi aprinşi în ceafă, şi îmi imaginam persoanele din interior, pătrunse de acea generozitate molcomă, conformă cu evenimentul, asortată la strassuri şi paiete, barbă dată cu after shave, susurări, glumiţe şi bucle inţepenite cu fixativ.
Sute de faruri respectau, politicos ca niciodată, traficul aglomerat, şi majoritatea se îndreptau spre Romană (v-aţi dat toţi întâlnire la aceeaşi familie?).
Ca să nu-mi fie rău de la friptură, mi-am propus un alt scop: urmăream în paralel televizorul şi ceasul bătut în cui pe şifonier, pentru a vedea, curioasă, dacă la 12 fix mai mişună ceva pe stradă. Deci aveam ceva treabă…
Şi la 12 fix strada era tot plină.
Mi-am schimbat uşor poziţia în pat, căci e greu când înţepeneşti aşa, ca pensionarul, şi mi-am imaginat ce pot vorbi oamenii surprinşi în trafic, de Revelion, când bate miezul nopţii.
Nimic deosebit.
Doar reacţiile evidente în asemenea situaţii, de genul:
“Fi-ţi-ar rochia a dracu’, că iar am întârziat din cauză că trebuie să te aranjezi tu zece ore, ne prinse miezu’ nopţii în maşină, ca anu’ trecut!”;
“Ioane, să mă bată Dumnezeu, nu eşti bun de nimic, te mişti ca mortu’, că ţi-am zis să-l dai încolo de fular, ce, crapi de frig în maşină, ca la naşa tot în cămaşa stai, nu în palton!?!”;
“Acum, să înţeleg că tu taci ca să mă scoţi pe mine din sărite, de parcă eu mi-am tăiat, singur, cauciucu’…”;
…Şi evident, absolut neverosimilul: “E 12 fix, nu mai ajungem la mama, dar suntem împreună, doar noi doi…La mulţi ani, su-fle-tul meu!”…
… După care a început războiul petardelor, artificiilor, şuierătoarelor, pocnitorilor… apăsând asurzitor derizoriul peste viaţa noastră prinsă-ntr-o criză absolut de rahat, în care doar zgomotul de orice fel ne mai activează.
Am închis geamul şi mi-am sunat tatăl, pentru a mă da ca sunt exuberanto – optimistă şi în toiul unei petreceri crâncene. “La mulţi Ani, tată, să trăieşti!”, i-am zis cu inima caldă…
…Şi intrai în noul an, fără bani în buzunarul de pijama – pentru noroc, fără dorinţa tradiţională de la miezul nopţii, liniştită ca un mort.
