Jurnalul lui Manon.

**
update 8 aprilie:
Am pierdut un sentiment dar am regasit regret. …Adânc! Declară tot ce pierzi, nul, şi nu avea aşteptări.

Pe timpuri de criză primim, prin televizor, în scris şi vocal -să nu ratăm mesajul, sfaturi părinteşti despre ce nu trebuie să consumăm.
Iar mesajul este întotdeauna rotund, ca o verigă de lanţ.

Sunt, în jurul nostru, o groază de dăunători, de care trebuie să ne ferim: alcoolul, tutunul, sarea, grăsimile.
Toate acestea dăunează grav sănătăţii dacă sunt consumate în exces.
Mergând pe firul logicii, vor urma, legându-se în lanţ, Respiraţi aerul cu măsură şi, evident, sloganul pe care unii dintre noi îl cunosc până-n măduva ficatului: Nicio masă fără peşte. Din conservă.

…
Sunt uşor intrigată, totuşi, că printre aceste mesaje se strecoară uşor nefiresc şi îndemnul Consumaţi doi litri de apă pe zi.
…

Mă bucură să văd atâta grijă faţă de popor. Mă înviorează gândul că e-urile sunt benefice, pentru că de ele nu se zice nimic în mesajele astea heirupiste, dar cel mai mult îmi place că, iată, acum, de Paşte, nu ne mai plictiseşte nimeni cu reclame la produse culinare sau la restaurante. 
Acum, de Paşte, acelaşi televizor prezintă reclame, cu iepuri şi ouă roşii, la medicamente minune care garantează că te vei simţi bine şi sănătos indiferent de ceea ce consumi în exces.

Aha. Acum pricep.
…De aceea e nevoie de doi litri de apă pe zi: să bei cu ea medicamentele după ce te-ai otrăvit cu dăunătorii.
Rotund. Lanţul e complet.

Am stat în celulă o săptămână întreagă, nu am ieşit la aer deloc.

Se terminaseră proviziile alcătuite dintr-un pachet anemic cu piept de pui, care şi-a dat sfârşitul pe grătar, brânzica de veci şi sucul oribil din mere şi morcovi, şi am trecut la prepararea ciorbei sănătoase alcătuită numai din legume, din care urma să sorb, cu ficatul în gât, vreo două zile, cu promisiunea că voi ocoli acest fel de mâncare în următorii doi ani.
Aveam alternativele: ori muream de foame, ori muream de greaţă, când, salutar, mi-am adus aminte că e, totuşi, Paştele şi că mi-e poftă de ouă fierte, care n-au cum să-mi facă rau.

Mi-am culcat părul, mi-am aplicat strategic două palme pe obraji să înroşesc puţin paloarea gălbuie, şi am fugit la non-stop, salivând la gândul că voi mânca ouă.

…Am cumpărat zece şi le-am pus la fiert, măcinată de o poftă care ascundea foamea cea mai aprigă şi iminenţa unei hepatite. Am scurs apa şi le-am lăsat în oală, să se răcească. Am aşteptat două minute dar leşinul de foame m-a dovedit şi m-a repezit direct în bucătărie, să decojesc şi să mă înfrupt.
Din oala cu ouă se auzea un sunet, ca un clic repetat la intervale neregulate. Am aplecat urechea, da, direcţia era bună, insă nu ştiam ce naiba se întâmplă.

Şi în secunda următoare am înţepenit. …Zgomotul era familiar,  îmi amintea de anii copilăriei, când furam temporar oul de sub cloşcă şi ascultam cum bătea cu ciocul, în coajă, puiul ce urma să eclozeze…

O fracţiune de secundă mi-a funcţionat logica, era imposibil ca oul fiert vreo şapte minute să aibă înăuntru un pui viu, care ciocăne coaja…Dar zgomotul era constant, iar panica mea, în creştere, mi-a anihilat gândirea.

…
Mintea noastră ne joacă feste în cele mai ciudate momente. Mi-aduc aminte că, o dată, am avut certitudinea că bărbatul îmi zice, din senin, te iubesc. Puteam băga mâna în foc pentru asta. Auzisem clar: Te iubesc!
Înainte de a-i răspunde la fel, am avut prezenţa de spirit să mă uit la el (mi-a scăpat o privire de câine) şi să îl rog să repete. Iar el, conformându-se: …Am zis că mă duc la sală, azi.

…
Mă holbam de ceva timp la ouăle din oală, îmi uitasem pofta, îmi murise foamea. Rămăsese pe baricade, singură şi panicată, curiozitatea.
Aşa că am trecut la acţiune. Cu mîna tremurândă şi beştelindu-mă în gând, ironic, luam câte un ou, îl duceam la ureche cu teamă şi îl puneam uşurată în farfurie. Verificasem cinci ouă, nu bătea nimic înauntrul lor, şi voiam să îl iau pe al şaselea, când m-a năpădit o frică nebună, absolut iraţională. Parcă eram în filmul ăla de groază şi parcă din bietul ou ar fi trebuit să iasă un ditamai şopârloiul, nu mai aveam curaj să pun mâna pe el.

Cu ochii la setul de cuţite, aplec urechea spre oală, traversată de ideea că m-o fi tâmpit foamea şi… aud iar, clar: clic, cli-clic, clic…
Apuc, într-un puseu leşinat de curaj, oul inculpat în mână şi îl duc la ureche cu precauţie…Bingo! De sub coaja lui se aude, distinct, clicul acela.
Încremenesc cu el în mână şi nu ştiu ce să fac, să îl lovesc uşor de marginea oalei?…Dacă omor vietatea?
Să îl arunc pe geam?…Dar astfel nu voi ştii niciodată ce era acolo!

Frica cea mai penibilă pune stăpânire pe mine şi, după ce mă poziţionez în aşa fel încât să fug eu prima pe uşă la cel mai mic semn de pericol, trântesc oul în chiuvetă, cu toată forţa, în timp ce imaginaţia mea brodează o fotogramă cu un cadavru de embrion lăţit în chiuveta de inox şi cu mine, criminala în serie, care trânteşte ce nu poate omorî prin fierbere…

Coaja este spartă. Cu mişcări de parkinson o dau la o parte, şi sub ea…Albuşul. Fiert.
Nici urmă de supravieţuitor.

Asta a fost povestea mea adevărată, dragii mei, cu două personaje principale: oul şi găina.

În noaptea de Înviere am crezut că o să mor.

Stăteam moţ în vârful patului, la miezul nopţii, cu ochii în televizorul dat pe mute şi cu urechile la slujba împrăştiată de megafonul bisericii de peste drum. Mă durea înjunghietor stomacul, mă mânca pielea iar antibioticele reuşiseră o victorie în intestin cu ceva care se numeşte colită pseudo-membranoasă, pe numele lung, căci nu îl pot spune pe cel scurt, are şase litere şi mi-e lene să-l scriu, de ruşine…

Mă gândeam că până aici mi-a fost.
Am închis geamul, căci slujba începea să aibă, pentru mine, un iz de înmormântare prematură şi m-am îmbărbătat cu ideea că poate nu crăp, ci doar trec prin purgatoriu. La propriu.

Mi-a trecut prin cap că poate ar fi bine să merg şi eu la biserică, mai uit de mâncărime, iau şi aer în plex, aprind o lumânare…Însă mi-am adus aminte că sunt într-o situaţie care nu-mi permite deplasări lungi spre obiective înălţătoare spiritual care nu au în imediata vecinătate locuri de uşurare trupească.

Aşa că m-am potrivit mai bine în pat şi, pe la unu noaptea, mi-am urat tradiţional: Cristos a-nviat!, cu speranţa ascunsă că dimineaţa mă va găsi, prin simpatie, şi pe mine, vie.

Adevărat a-nviat!

**
update 7 aprilie:
cine taie motul la femei. Nimeni, până acum. Ştim doar cine le poate rupe gura.

**
update 6 aprilie:
asemanarea dintre un inginer si un caine replica. Amandoi stiu ce vor sa spuna dar nici unul nu stie sa se exprime

**
update 5 aprilie:
1. nici o fapta buna nu ramane nepedepsita, nici un ajutor nu ramane nepedepsit, nici un bine nu ramane nepedepsit. Măh, tu îţi cauţi motive să te faci infractor?

2. cum sa subjugi un barbat. Îi spui că fantezia ta ascunsă este să o faceţi în trei, şi că îşi poate alege el gagica numărul 2…

Dragii mei,

Vin, ete, mâine sau poimâine, Sărbătorile de Paşte. Am oroare de urări, căci nu am cum să vă zic ceva original, şi până la această oră aţi auzit, deja, de o sută de ori Paşte Fericit! (la care mă aliniez şi eu, în lipsă de inspiraţie, căci îmi trec prin minte numai glume, însă momentul e solemn).

V-aş ruga (trecând peste mica invidie şi salivare inocentă, deoarece sunt hămesită de foame), să nu daţi iama în bucate, căci altminteri ajungeţi ca mine: iată, de Paşte, profetic, voi mânca ierburi. Iar iepuraşul (că şi ăsta a devenit tradiţie, deşi mielul ar fi fost mai indicat) mie mi-a recomandat morcovi fierţi, să te ţii, distracţie!
V-aş ruga să aveţi grijă şi la licorile păcălitoare, căci nu putem să mai comentăm pe aici, după sărbători, dacă suntem ebrietaţi.

Vă mulţumesc pentru că poposiţi pe aici şi înţelegeţi că acest mulţumesc conţine îmbrăţişări şi pupicuri direct în frunte.

De azi până pe 10 aprilie, şcoala se sigilează (nu ştiu sigur de ce, probabil de la femeile de serviciu ni se trage, care nu vor liber pentru orele suplimentare, ci bani, iar bani are universitatea, ioc). …Deci şi netul e cu lacătul pe el.
Dacă mă strecor cumva săptămâna viitoare pe lângă portari, o să mai scriu. Dacă nu mă strecor, scriu pe laptop acasă şi updatez când avem liber să rupem sigiliul.

Voi nu mă părăsiţi, da? Că sunt singură şi îmi faceţi bine (aici ar urma, iar, un mulţumesc, să nu fiu penibilă şi patetică, însă ştiţi codul: mulţumesc=îmbrăţişări).

Vă doresc relaxare şi voioşie!

…Şi profit de ocazie să-l rog pe Cel de Sus să nu mai orienteze spre mine taximetriştii, cum era ăla de aseară care mai avea puţin şi mă cerea de nevastă, ca să aibă, după aia, ce înşela şi el… Că mi se activează urticaria.

Vă iubesc, dragii mei!

**
update 1 aprilie:
1. urari la 30 de ani. “Iubita mea, eşti o femeie balzaciană, sunt mândru că te am, la mulţi ani!”

2. spitalul militar bucuresti spaga. Nu diferă faţă de celelalte spitale: o injecţie, 5 lei, anestezistul, 200 lei, chirurgul, 500 lei.

Nicoleta are cancer. E colega mea.
Mignonă, frumoasă, creaţă ca o oiţă, empatică fără margini, mamă şi soţie.

A făcut operaţia şi acum trăieşte fiecare zi cu teamă. Îi citesc în ochi cum îi fug gândurile, şi o deturnez, făcând-o să râdă. E tânără şi va fi bine. Trebuie să fie bine!

…Insă de curând Nicoleta a aflat că şi soţul ei are cancer. Mă omoară ochii plini de lacrimi cu nod în gât şi mărturisesc sincer că în ziua aia am hulit, cu deznădejde, cu amar, în nimicnicia mea…

…De aia scriu acum aici.

Doamne, se apropie Sărbătorile, pun în jurnal şi rugăciunea asta: iartă-mă şi te rog eu, din tot sufletul, mai dă o şansă la viaţă celor care cred că se vor stinge, nu-i lăsa să moară, ia-le durerea şi boala şi îngroapă-le în nisipul deşertului, căci oamenii ăştia sunt din cei buni, cinstiţi, care nu fac rău…