Jurnalul lui Manon.

**
update 05 mai:
durere. Te cred.

Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.

**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.

Ete, ăl mic, afli acum…

Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…

Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.

Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.

Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…

Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.

La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.

Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…

O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.

M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.

Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…

Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.

…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.

…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.

Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!

Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?

Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.

A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.

…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…

Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…

Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.

Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.

Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…

**
update 04 mai:
1. unde imi pun cortul. Păi, ştiu şi io? …Aici îţi convine?

2. cand ma enervez ma doare pieptul si nu mai am aer. Te înţeleg. Verifică, în momentele alea, dacă ai vreo mînă înfiptă-n gît şi vreun obiect ascuţit care împunge pe lîngă coaste.
…Băă, voi vorbiţi cu goagălu ca şi cum ar fi nenea doctoru’?

3. gandacii negrii de baie. Nu reprezintă motiv de îngrijorare. Ei locuiesc în abis şi umezeală şi circulă pe crăpăturile de lângă ţevi, nimerind accidental în casa noastră. Periodic, o pereche de gândaci părăseşte cuibul şi pleacă în căutarea unui nou domiciliu, tranzitând nevinovat baia umanoizilor. După ce-şi găsesc locaţia cea nouă tot în întunericul de pe lângă conducte, fac drumul invers şi revin cu toată familia. Moment în care umanoizii decid să-i extermine, deoarece cred că e vorba de o invazie.
Deci, nu vă speriaţi degeaba. …E o chestiune de timp până când umanoidul va extermina tot ce mişcă, deoarece şi-a delimitat, deja teritoriul: întreaga biată mamă Terra. Deci fiinţele ne-superioare care tranzitează, şi vorbim aici şi de gândacii dumneavoastră,  au două variante: ori sunt consumate, ori sunt strivite.

Simt să scriu despre asta şi nu vreau să citiţi, însă mi-aş dori să aveţi idee; aşa că nu tastez litere, ci transmit gânduri.

Acest articol este invizibil. El se află în hardul inaccesibil al computerului nonaM.

***
Am publicat, ieri, System Error
Eu, cea care scrie nefiind scriitoare, eu, criticul meu number1, zic, despre System Error:  Mi-e cel mai drag articol pe care l-am scris vreodată. Rotund, ermetic, perfect. Cutia care-o adăposteşte şi pe Pandora, însăşi.
Oamenii, îmi ziceam ieri, se vor speria de limbajul care pare de neînţeles şi vor citi pe diagonală.
…Speram  în taină să nu fie aşa.

Am, la această postare, doar trei comentarii.
Am prevăzut asta. Am prevăzut şi reacţiile voastre, la citirea articolului, care vor rămâne, multe, nemărturisite.
Exclud categoria de imbecili care aterizează aici din greşeală. Eu nu scriu pentru toţi.

Unii dintre voi (cu care am vorbit şi pe messenger) au deschis jurnalul şi au văzut o imagine de ansamblu cu chestii tehnice şi cuvinte de programare.  Urmarea? Activat instinctiv, subconştientul scoate din mânecă prima voastră experienţă cu computerul, în care toate lucrurile păreau mistere de nepătruns, engleza elementară părea chineză, iar datul unui click stârnea o frică nebună, doamne, o să învăţ vreodată să îmi fac din calculator, prieten?
În concluzie, vă apucaţi să parcurgeţi textul fără să daţi atenţie la detalii, convinşi că sunt chestii care vă depăşesc şi care par înşirate acolo doar pentru a umple o pagină, că Manon e altfel şi e cool, în felul ei...

Alţii, uşor miraţi, au trecut cu privirea pe fiecare frază şi au înţeles frântura, Manon azi nu poate să scrie, pentru că este în aceeaşi avarie, de o săptămână, deci azi i s-a ars şi beculeţul roşu. Corect. Aşa este.

O singură persoană a înţeles tot. …Pentru că ştia de dinainte istoria. Nu, nu eşti tu ne-dragule, este Irina, colega mea.

Iar eu simt nevoia să explic, la întunericul eterului, de ce iubesc acest articol mai mult decât întreg jurnalul la un loc.

În el se află Manon, lovită atât de crunt, încât nu poate scrie, căci dacă încearcă s-o facă, va trebui să înjure sau să fie cinică. Iar gura ei e mută.
În articol se află şi El, fostul soare.
În articol vă aflaţi şi voi, cititorii, de care mă agăţ eu ca să uit de mine, acolo e încercarea mea disperată de a scrie totuşi ceva, şi neputinţa de a o face.
M-am documentat ieri, trei ore, bântuind prin limbaj de computadorişti, ca să găsesc exact ceea ce-mi defineşte stările.
Am vrut să pun emoţii în altfel de limbaj. N-am prezentat poza, ci ADN-ul.
Nimic, în articol, nu e random, deşi pare. Cuvintele sunt de programare, însă fiecare e ales cu grijă, pentru că reprezintă funcţiile vitale care cedează. Este engleză simplă. Fraze eliptice care concentrează sentimente, cădere, chin.
Iubesc acest articol rotund, scris în altă limbă, şi citindu-l la infinit m-am calmat ca atunci când mă consiliază prietenii, în dramă.
De aceea nu voiam să las lucrurile aşa, de aceea am vrut să scriu despre asta.
Mă pot lovi programatorii, oamenii, însă, nu.
Reciteşte System Error şi nu-l comenta, ţi-am dat cheia să deschizi cutia. Cuvânt cu cuvânt.

Nimic nu e la întâmplare. E doar un cod. Care, descifrat, e simplu de înţeles.

Şi am scris, azi, acest articol invizibil, doar ca să spun că Manon e o tâmpită îndrăgostită de un pătrat ermetic, pe care tot ea l-a construit, în minte.

Ieri, Manon, a fost ca un inginer. …Ocazie cu care a înţeles, în sfârşit, semantica.

**
update 03 mai:
baietii manglitori jurnal. …Ce jurnal să mai ţineam, frăţioare, că de când a făcut sifonu ăla 16 de ne-a dat în primire, suntem pe bulău şi acum dăm numai cu subsemnatu, vai de căciulili noastre, că nu producem nimic pe sector aici nu mişti nimic că stropeşte la caralii, fraierii…Toate şmenurili cu ţîgări e luate de mardeiaşi şi tre să ne ferim cururile la duş, n-ai timp de alte prostii…

Computer name: nonaM

Command: Open blog and write a new page
Hard-disk drive failure.

Command: Push the button Open your heart
Bad command.
The device is not ready.

Command: Restore
Memory failure.
Memory  word logic failure.
Error writing text .

Not enough resources.

Exit and try again.

Restart

Command: Scan the system now
Virus or unwanted program ‘Worm/EX_SUN.c[worm]’
detected in file ‘F:\Data MA_NON PLUS.exe.

Action performed: Deny access.

Refresh

Command: Open Dashboard / New Post
Memory allocation error.
Seek error.
Time-of-day clock stopped.
Folder: I’m happy Today \ is not accessible.
Keyboard controller failure.
Failure…
Failure…
Failure…

General failure.

Command: Unplug and try again tomorrow.

Atenţie, încep articolul cu o paranteză ridicolă şi termin cu o întrebare puerilă.

(Sunt fericită.
…Deşi m-am dus la culcare, tristă, după noaptea albă, abia la şapte dimineaţa.
Sunt fericită aşa cum nu am mai fost de multă vreme, fără frici.
E simplu. Vă am pe voi, dragi, şi ştiu că vă sunt dragă. Îi iubesc pe oamenii ăştia necunoscuţi, femei şi bărbaţi, care intră în jurnal, aşa cum mi-am iubit relaţiile: cu aceeaşi bucurie, însă fără pic de teamă, căci nu ne putem face rău. Atât, voiam să o mai spun o dată, ca să ştiţi.)

**

Azi noapte avusei conferinţă pe messenger, cu doi artişti care-mi sclipesc în viaţă: el şi ea.
La un moment dat, nu ştiu din ce ne luarăm, el zice:
– Voi nu ştiţi ce vor bărbaţii.
– Bună, asta, zic, aş vrea şi io să aflu, oi fi îmbătrânit degeaba.
După enşpe paranteze, prietenul decretează: Bărbaţii vor sex.
La mirarea mea interzisă, adaugă: Te aşteptai să-ţi spun altceva?
– Sincer, zic, mă aşteptam să-mi dai Graalul. Eşti bisexual?
– Nici vorbă.
Subiectul se fuşeri tocmai cînd mă pregăteam să-i spun, la rândul meu, ca muiere, ce cred eu că vor bărbaţii.

…Nu-i nimic, de aia mi-a dat dumnezeu jurnal, să aberez în el ca să puteţi combate.

Am avut instinctiv, din adolescenţă, un feeling, o idee despre cam ce vor bărbaţii, croite, în sufletu-mi, nu ştiu de unde.
Şi am funcţionat, conform acestui sentiment, la fel, în toate relaţiile.
Trei dintre aceşti bărbaţi îmi citesc jurnalul; de două zile, şi al patrulea. Dacă eu spun minciuni acum, îi aştept la comentarii.

Prezint mai jos, nu o enumerare de nevoi masculine, ci un film despre cum sunt eu în relaţie.
Aşa veţi înţelege mai bine subiectul articolului: ce cred eu că vor bărbaţii.
El vine acasă. Manon face dansul bucuriei, după îmbrăţişarea sufocantă şi te iubesc-uri adolescentine.
Lui îi e foame. Manon aşază masa, cu felul lui preferat de mîncare. Nu are timp să stea jos, e nevoie tot timpul de ceva la masă, iar ea zburdă, fericită că-şi hrăneşte bărbatul. Pupici razanţi pe creştet.
El trebuie să fie îmbăcat bine. Uite ce ţi-am cumpărat, cum de ce, tu eşti oglinda sufletului meu, iar sufletul meu este cool.
El face baie. Cînd mă chemi, te săpunesc.
El este alintat. Iubit. Aşa cum trebuie, căci manon are, de la primul bărbat, certitudinea că bărbaţii nu vor nadii comăneci, ci femei care îi fac să se simtă puternici ca să uite de frustrări şi complexe. …Căci bărbaţii colcăie de incertitudini.
Dimineaţa. Sărutul pe guriţa adormită, trezeşte-te, micul dejun e gata, zâmbeşte-mi şi mie, ca să am soare în viaţă toată ziua.
Probleme financiare. Ia tu toţi banii, eşti bărbat, dacă ai portofelul gol te deprimă, eu păstrez cît să fac masa de seară, ce vrei să papi?
Eşti frumos.
Tu ştii că sclipeşti de inteligenţă, iar eu sunt topită după tine?!
Manon ştie că o relaţie durează atîta timp cît femeia are admiraţie pentru bărbatul ei. Admiraţie adevărată. Nu bărbatul conduce. El are nevoi. Iar dacă femeia îşi admiră partenerul, ea vede tot şi oferă tot.
Manon inventează, neprogramat, jocuri de cuvinte, cîntecele.
În drumul spre litoral ea îi ţine sucul, ea îi dă să pape, căci a luat pachet, ea inventează poveşti ad hoc la vederea numelor de localităţi.
Manon e mamă, e soră, e iubită.
Instinctiv.
În pat are grijă de el, cu o pasiune care uneori provoacă ruşinici, pentru el, motive de mândrie, pentru ea.
Manon îl susţine, îl redresează. Îl înţelege, deşi are sufletul umbrit, că el are tot timpul un loc de refugiu, la care accesul femeii este interzis
Ea este acolo, când el are nevoie. Bărbatul are nevoie tot timpul de atenţie, el vrea să gravitezi, ca satelit, pe lîngă astru, cu lucruri minore.
Când femeia îşi admiră bărbatul, îl simte, îl vede.
Totul e simplu şi firesc.
La vedere.

Acum cîţiva ani, un mare actor, care mi-e ca un tată, mi-a zis: tu ştii de ce nu poţi avea o relaţie pe viaţă, cu cineva? E simplu, eşti o cârpă, deşi le ai pe toate: amantă în pat, gospodină în bucătărie, doamnă în societate…Dar eşti o cârpă, şi ţi-o spun cu tot dragul. Îl iubeşti pe bărbat şi îi sufli în cur, când, de fapt, noi, bărbaţii, ştii ce vrem? noi vrem o femeie care are mister, să ne joace, să ne ţină în suspans, să ne refuze, o scorpie... Tu eşti o femeie adevărată, dar nu ai taine în relaţie, taina TA…
– Eu nu cred în jocuri de astea, să mă dau indiferenta cănd ard, iubirea nu ţine o veşnicie, nu pot funcţiona ca rapandulele…
– Păcat, puiule, aici pierzi tu...

Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe number 3, povestindu-i discuţia. Trecuse vreme de la despărţire, eram familie.
– Nona, nu ştiu cum funcţionează Zamfu, dar eu cred că aşa trebuie să iubească o femeie, ca TINE. … Am să caut toată viaţa o nonă.

Deci, în concluzie, pasez în eter: Bărbaţii vor sex, punct? Bărbaţii vor femei care se dau indiferente?
Ştiu, pueril, e ca şi cum am discuta în tren despre religie, însă am nevoie, azi, să ştiu…

…Acesta poate fi adevărul pe care nu l-am văzut niciodată…

Mă scuzaţi că ţin mâna la gură, avusei un accident, că aşa păţeşti când mergi pe sensul interzis…
Mi-am pocnit kisser-ul, cum îi zice Radu, de un mujdei, şi acum scriu cu un singur deget, ca să nu contaminez eterul din cameră, îmi făcui de cap, că voi sunteţi plecaţi…

Ştiu că am urticarie.
Ştiu că trebuie să ţin regimul ăla doar cu aer. …Însa mi-am zis să încropesc şi io, biată fomeie singură, un picnic pe covor, cu prilejul de 1 mai, ca şi om al muncii ce mă aflu în uikend, acasă.

Dar n-am covor şi mă enervai subit.

Între timp, luară ăştia şi curentul, că e frumos când inventăm tradiţii: de Revelion s-a întrerupt, de Paşte aveam lumina de la lumânări, de ce să nu se taie, regulamentar, şi de 1 Mai când toţi românii sărbătoresc munca prin pauză?

Aşa că mă supărai şi mai rău şi scosei din frigider ciupercile (nu alea, altele) pe care, în loc să le mănânc de vii, ca până acum, le dădui în clocot, ca să vadă şi ele cum e să fierbi în suc propriu.
Încăierai ouăle cu făină, că se ţineau semeţe, şi efectuai la final, înăbuşind protestele, nişte ciuperci pane de toată frumuseţea!
Nu voiam mujdei de usturoi, am şi eu o prestanţă, însa m-am milit de bietul căţel din frigider, făcuse mugurei, săracul, şi eu, suflet bun, îl pisai, să-l scap de stres, direct în castronelul cu ulei, oţet şi sare.

Bref, că mă uită Dumnezeu în paranteze, venisem aici să fac o urare cu mâna a disponibilă:

La mulţi ani, de Ziua Internaţională a Muncii!
Vă doresc soare mult şi muncă asiduă la perpelit mititeii şi dat în brânci la golirea regulamentară, pe fond de lai-lai folcloric, a budelcilor ce conţin lichide care te deshidratează!

Iată o zi în care munca e prilej de bucurie, căci în ceafă nu-ţi şade şeful, ci nevasta care picoteşte la soare… Iată o zi în care nu-ţi dă brânci nimeni să faci ordine la locul faptei, la strâns pet-uri şi gunoaie, căci şi vecinii de distracţie, la fel de oameni ai muncii, lasă pădurile răvăşite şi nisipurile pline de ţigări arzânde…

Ete, asta fu pentru azi.

Mă duc să-mi fac o cafea cu lapte.
Dacă nu dau semne de scris săptămâna viitoare, sunaţi-mă, am telefonu’ pe internet.

Îmbrăţişări şi sărutări pe suflet, distractorilor* care sunteţi!

*distractori = habar n-am ce înseamnă

Rămăsesem cu palpitaţii, ieri, de când m-a spurcat latrina aia umană, şi când auzeam o sonerie îmi fugea inima pe mijloc. Partea bună e că fricile mele au stârnit hazul vostru, care l-a activat pe-al meu, drept urmare, azi noapte, recitind Iştenem-ul, am râs şi io, detaşată.

Aşa că azi dimineaţă am avut curaj să mă uit pe un post TV care se ocupă cu difuzarea de sonerii sub pretextul muzicii, să fac, zic, puţină mişcare.
..Care mişcare s-a transformat în stat bumbeni pe scaun, cu ochii lupă asupra celor două clipuri muzicale care m-au lăsat şi mai ruşinată ca ieri.

Lolita mioritică
Prima fiinţă care prestează are ca nume de scenă: Alexandra Stan. …După catalog.
Melodia, în engleză, să n-o înţeleagă şi biata maică-sa, prezintă ca temă principală invitaţia de a-i suge fetei lolipopul, scuzaţi crudităţile de limbaj, dar aşa e.
…Că veni vorba de lolipop, artista are alură de Lolită deci minoră; recomand citirea cărţii şi evitarea acestei ecranizări care se poate lăsa cu finalizare la bahau, culoarul pedofili.
Un biscuit de copilă, sub ochii mei severi, dă din cur sugestiv a invitaţie la viol, plimbă limba peste buze ca actriţele de 3X-uri, penetrează cu priviri experte ecranul cât să te convingă că are ştiinţă de toate poziţiile, băleşte didactic pe o acadea şi cam atât, pe toată melodia aia vax .
…Dacă dai sonorul la minim, aştepţi afişarea pe ecran a numerelor care încep cu 89…
Trist. Şocant. De pagina 5.
…Mi-e ruşine pentru mama ei.

Ştefan Bănică prestatorul
Evisul Pelvisul nostru autohton a aruncat pe piaţă noul clip şi s-a îngropat în el, incognito, cu păr pus şi ochelari de geek, în trend.
Din această manifestare video, ochiul meu de soacră, profesionist, reţine că melodia nu va rămâne ca hit şi remarcă un Bănică ce se vrea haios dar e doar prestator neconvins.
Paradoxal, este multă mişcare de figuraţie în fundal, care joacă destul de trist entuziasmul, deşi şpagatul ăla – pe sub care se târăşte Bănică – e perfect, bravo, balerina!
Cred că ştiu de ce e atâta tensiune în noul videoclip, iar veselia, forţată…
… Jinx-ul apare doar la final, când Bănică îi face cu ochiul, din deget, neconvins, iar stăpâna casei se preface că nu înţelege mesajul.
Eu nu mă prefac. Nu  înţeleg o iotă. …Văd, doar, un alt Hei(te)Rup scos pe bandă, în drum spre rebuturi.

Rămăsesem agăţată în monitor, când mă trezeşte agresiv la viaţă, telefonul, că mai bine ascultam de spaima iniţială şi nu răspundeam…

Numărul, necunoscut.

-Alou!
Vocea, de femeie cubică rămasă la stadiul de două clase, şi alea chiulite.
Accentul, aş zice ardelean molatec dar corcit peste maghiar ascuţit, cu vocale alungite peste deal.
Caracterul, de janghină defectă din fabricaţie.

Scannerul meu detectează primejdie.

– Da, vă rog.
– De ce mă suni?
– Cu cine vorbesc, doamnă?
– Ce pula mea îmi zîci doamnă?

Eu încremenesc. Aş închide, însă nu pot. Încă.
Mă redresez.

– Nu v-am sunat, dar dacă am făcut-o este, evident, o greşeală, îmi cer scuze. (N-am sunat pe nimeni azi, nici măcar din greşeală)
– Măă, dă-te-n pula mea, nu mai minţi!

Mi se ridică tensiunea, vocea şi felul în care muierea aia scrâşneşte vorbele, prin telefon, întrece limbajul grăjdarilor, dar vreau să văd dacă e o farsă – inutil, căci nimeni, dintre cei pe care îi cunosc, nu poate mima atat de acerb imbecilitatea în forma ei pură, absolut vulgară.

– Dumneavoastră ştiţi cu cine vorbiţi?
– Cu pizda mă-tii de bou, ce, te faci că nu mă ştii acum?
– Sunt femeie, doamnă.
– Eşti pe mă-ta, asta e voce de femeie? Eşti bărbat.

Simt că îmi ajunge spurcarea, iar inima îmi bate puternic, a ruşine.
Şi eu înjur, şi ai mei înjură.
Dar nu sună aşa.
Trivialul se lipeşte de unii oameni periculos de vomitiv, pe gură.

– Doamnă, eu cred că aţi greşit.
– N-am greşit, du-te-n pulă…
– Să vă zic cum facem. Dumneavoastră m-aţi sunat, vorbiţi cât vreţi pe banii dumneavoastră, eu voi pune telefonul, jos, spuneţi ce vreţi, răcoriţi-vă.

…Şi aşa şi fac. Terorista din mine vrea să-şi mănânce aia minutele. Aud de la distanţă cum fumegă şi spurcă aerul cu mizerie, acest semen de-al meu care e şi femeie, cu patos şi voluptate, surdă la ideea că ar putea să fi greşit, că s-ar putea face de ruşine…şi-şi împănează înjurăturile cu alo eşti acolo bă, alo, alo…şi dă-i, iar…

O las să facă spume, aşteptând să închidă.
Nicio şansă.
Pun telefonul la ureche:
– Doamnă, vă repet, aţi greşit.
– N-am greşit, boule, dă-mi-l pe Ioji, auzi, da-l pe Iojiii la telefooon!

Femeia îl vrea pe Ioji la telefon, prima dată m-a frăgezit pe mine…
– Nu e aici. L-am trimis la duş.

***
Dacă îl vedeţi pe Ioji, dragii mei, să o sune pe doamna aceea, aici: 0751465804.