Jurnalul lui Manon.

La Mulți Ani, La mulți Ani, La Mulți ani, frumoși și prețioși ce-mi sunteți, voi, cititori!

La mulți ani, dar nu oricum, ci cu trupul sănătos și cu sufletul încărcat de lucruri bune și calde!

Vă mulțumesc, patetică, pentru faptul că vă cunosc. Pentru lucrurile minunate pe care le aveți în voi și pe care le puneți și în jurnal, onorându-mă.

Vă mulțumesc pentru că m-ați sprijinit de fiecare dată când, năucă și dezorientată, mi-am pus durerea în jurnal. Speram să nu loviți, și așa a fost.

Vă mulțumesc pentru că am râs împreună și pentru că am tăcut împreună.

Nu știu să fac urări, dar vă doresc să aveți speranță, pentru noul an – căci asta îmi doresc și mie.

Mă bucur că trece 2010. …N-aveți idee. Vreau să îl las în urmă repede, cu tot urâtul din el.

Păstrez doar jurnalul, în care sunteți voi, și încerc să sper pentru 2011.

La Multi Ani, iubiți și prețioși ce-mi sunteți, voi, prieteni!

Deci sunt grămadă pe laptop, da? Nu mă țin departe de el, da? OK.

Am trebăluit cu fetele, azi, făcurăm mâncărică. Facem revelionul acasă. În familie.

Îmi zisese fratele meu să mergem la petrecere, pe 31, auzi la el, pe insuliță, în tg-jiu, trei milioane de persoană.
L-am privit cu ochi de pește, de l-am copleșit cu entuziasmul, auzi, bro, ce dracu ne dau ăia de trei milioane? Se scoală din fr-un tort un stripper îmbrăcat în mușchii de sală?
– Noo… mănânci și bei de nu mai poți, de banii ăștia.
– Aha. Știi, scopul vieții mele nu e să mă rup la stomac în noaptea de revelion, crăpând în mine bucatele pe-un an întreg… De băut, eu, tot apă consum… Așa că…

Așa că facem revelionul acasă. Ne făcurăm furnicuțe iar tata umblă prin zonă, fudul. 😉

Am trecut să pup iubiții cititori, și să îi invit pe facebook-ul meu, dădui un mic party cu muzică lăutărească.(aici manon scoate limba)

Vă las o bijuterie: Romica Puceanu – Șaraiman

(Uitai, vă pupai azi? VĂ PUP!)

P.S. Fratele meu îl salută pe titel. Treaba lui!

Sufletul îmi umblă cu capul între urechi, de ceva timp… Sanchi, el suferă dar se dă niznai… Așa protest intestin n-am mai întâlnit, de când mă știu eu pe lume. Conflict, conflict, dar pace nicăieri, în zare?

Mi-a zis, aseară, un prieten, măh, am intrat în jurnal și când am văzut aia cu OK-ul, am fugit, dracu, iar suferi de te rupi…
I-am răspuns în gând, taci dreq din gură, că tu ai fugit de ale tale, citindu-mă…

Zburătăcesc cititori. Corect. N-am, azi, crengi de brad festive, nu pun hrușcă în fundal, lângă mine vor rămâne, deci, doar cei ca mine. Corect.

Așa că înaintez cu scormoneala în propriul sistem, să scot tot până la anul nou.

Ahh… De vreo lună îmi doresc ceva atât de mult…mult mult și intens…ca în adolescență, când voiam să-mi cumpăr cizmele alea…
De vreo lună… Aș fi vrut să fug într-o scorbură, să mă pitesc acolo la hibernare, ca ursul. Și să ies, floricică de primăvară, în ianuarie, fresh ca bobocul, fără umbre pe inimă sau mucegai în privire.
N-am cum să-mi împlinesc dorința!

Daaar… Întrezăresc o ceață prevestitoare de lumină.

Căci.
Drama mea se pregătește să moară, așa că am tras, azi, un ropot de plâns, de m-am speriat și eu.

Se pregătește să moară, dar îi arde de agonie, așa că, din plâns, m-au apucat nervii. După care m-am consiliat singură, lasă, mami, că te descarci și tu…

M-am obișnuit ca eu să nu am viață, și să mă doară când îi doare pe ai mei, cei triști, și acum, poooc, înot în neliniști… A dracu dramă, cu agonia ei…

În loc de lumânare, i-aș aprinde un snop de dinamită!

*
Uitai, uita-m-ar relele… VĂ PUP!
Iertați-mi dezechilibrarea, sunt primele sărbători care mă prind nepurtând în inimă iubire, și m-am rătăcit în golul cel mare.

Da-mi trece, promit! 🙂

Nu am despre ce să scriu, căci am prea multe de spus.

Aplic un cenzurel sezonier, că dacă mă apuc de drame, mi-e silă, plus că – nu știu cât vă plictisesc pe voi (o-ho!), dar eu, pe mine, mă plictisesc amarnic…

Am așezat tristețile, pe căprării, în beci, ca pe cartofi. Numai că ăștia nu se decantează, fac muguri. Deci comparația cu cartofii e cretină.

Fac listuțe, în gând, cu oamenii care mi-au traversat existența în anul care tocmai trece.
…Am cam luat-o de la ei, de m-au pus la podea.
Concluzii: Am căpătat fobii – față de o anumită zodie, la femei, iar, la bărbați, față de o altă zodie + o planetă distinctă.
Am cam și dat-o.
Concluzii: Să-mi fie rușine, de nebună și defectă ce sunt (în gând folosesc cuvântul vaco)!

Aș vrea să fiu mai bună, dar știu că nu am cum. Funcționez cu baterii încărcate de zâmbet uman și merg pe arcuri, în zig zag.
Îmi cam sar șurubelele, când lupt cu omul, pentru el, împotriva lui.  Sau când sunt luată drept glob de sticlă ce prevestește viitorul punct.

Am o părere foarte proastă despre mine, și îmi urez un sincer marș la sală sau la dans, că ai 60 de ani bătuți pe muchie!

Hmm… Ar mai fi de zis că am cunoscut oameni frumoși, prin jurnal (bravo, jurnărel!).

A! Foarte important, și cu asta sper să închei pomelnicul până nu-mi dau una peste ceafă… ( acum scriu, cică, iar tata mă bâzâie cu caltaboșu ăla, să-l pună la fiert, vai de ficații mei…)

Deci am uitat ce voiam să scriu…

…Mi-oi aminti mâine…

Pup cititorii care mai trec pe aici să vadă dacă lui Manon i-au trecut dramele (le-a pus în beci, la decantat).

Deci pup cititorii și dispar din bucătărie – că tata vrea, musai, să fiarbă oroarea aia care miroase a funduț.

Manon out.

E OK să fii trist de sărbători. De sărbătorile în care simți acut că lipsesc dispăruții – morți sau vii.

E OK dacă nu te poți amorți cu nimic, să te pretinzi dezinvolt.

E OK că faci pace cu inima care picură durere, și că eviți compania fericiților, pentru a nu-i contamina.

E OK când simți să urezi Sărbători liniștite! (căci fericite nu îți vine la îndemână, sau, dacă o faci, e pură complezență – ceea ce e OK, iarăși.)

E OK să ai credința că anul viitor s-ar putea ca tu să fii, de sărbători, foarte fericit. …Mai ales pentru că atunci îi vei înțelege – nu condamna – pe cei triști, care refuză să-și amorțească durerile, pentru că e chiar OK să le plângă lucid.

E OK să fii trist de sărbători. …E, pur și simplu, uman.

De sărbători, cei care și-au pierdut dragii sunt triști, iar golul nu se umple, ci sapă dureri.

Deci iată-ne, pe 25 decembrie.

Cam pe la vremea în care oamenii se pregătesc să se adune-n jurul mesei de crăciun, noi două ne-am urcat în mașină și am plecat.
Spre locul în care vom fi mai mulți. În speranța că vom umple golurile cu prezențe familiale.

Autostrada e pustie. Drumurile sunt libere. Doar întunericul coboară în viteză, pentru a scoate-n evidență luminițele pâlpâitoare cu care românii și-au cuprins casele, ca brâu de sărbătoare.

E-atâta liniște pe drum, de parcă numai noi am fi pe lume… Cei câțiva rătăciți ai nimănui, închiși în cutiile pe patru roți…

Iar norii au coborât pe pământ, sub formă de ceață deasă, ah, ce ceață deasă…

Mersul prin beznă pe un drum învăluit în vălătuci de fum alb… Senzația e stranie. Simți că alergi pe loc spre nicăieri.

Periplul s-a încheiat, după cinci ore.

Când am intrat în casa plină de ai noștri, am sperat că pot da valoare de adevăr lui: Uneori, nu drumul este important, ci destinația.

…

Deci iată-ne, la trei dimineața.
Cam pe la vremea în care oamenii dormeau liniștiți, ca după sărbătoare, noi două ne-am fi urcat în mașină și am fi plecat.
Căci.
Uneori, ajuns la destinație, realizezi că tu, de fapt, nu ai plecat deloc de dincolo.

Ete… Vă făcui brăduț…
Caut, de trei zile, pe net, un brăduț spectaculos. Îl voiam și mare. Era să capăt o duzină de virusei, în proces, însă am cam învățat să mă feresc de imaginile frumoase care ascund în ele troieni periculoși…

Ete… Făcui brăduț. Pentru voi. E nespectaculos, dar fără virusei. 🙂

Vă mulțumesc pentru că citiți jurnalul. Vă mulțumesc pentru că mă faceți să zâmbesc, să hohotesc, să plâng de emoție.

Vă doresc, scumpi și dragi ce-mi sunteți, Sărbători Fericite!

Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…

*

E lună plină, și mă mușcă frigul, de obraji.
Zăpada are  juma’ de metru, sclipește ca o rochie de bal și-mi țipă sub cizmă zgranț, zgranț.
Ahh… Aerul ăsta de țară… E tare de mă dor plămânii, cu gât, cu tot. Dar îl respir cu sete. Miroase a ger. …Miroase a fum. Ba, chiar, și ușurel a gunoi de grajd… Deci sunt aproape.

În spate e pădurea.
În dreapta, e casa în care mi-am petrecut vacanțele copilăriei.
În stânga… casa pe care o caut.

– Sărut mâna, tanti Leană.
– Monii, pupa-te-ar mama, ai veniit…
– Am venit. Dar pădurea de ce e mută? Nu mai trăiește nicio sălbăticiune în ea, tanti Leană?
– Dă-i ucigașu’ de lupi, mai bine fără ei.
– Da… Mai bine fără lupi.
– Aoloo… Da’ n-ai nimic, bagaj, veniși cu ce-ai pe tine?
– Am, am… Un rău de lume, l-am ascuns în buzunarul de la spate, vreo două doruri, mi le-am prins în păr, că se țin scai de mine…
– Așa, așa… Tot năzdrăvană ai rămas, Monică.
– Tanti Leană, știi că numai dumneata îmi zici așa?
– Nu știu, de un’ să știu? Doamnee… ce mare te făcuși… erai cât o lingură când te-a adus Ovidu la coana moașa… Biată bunică-ta, dumnezeu s-o ierte… Tare mult te-a mai iubit…
– Și eu pe ea, tanti Leană…
– Stătea dupe curu tău toată ziulica, uite-atâta erai de mică… și năzdrăvană…
– Tot atâta de mică am rămas, tanti Leană… Dar nu-ți spusei de ce-am venit la matale…
– Așa, maică, așa…
– Vreau să stau lângă sobă…
– Păcatele mele, îți pun reșou’ dacă ți-o fi frig…
– Vreau lângă sobă, să miros a lemne arse… Și vreau să îmi faci ouă prăjite în untură. Și boboneață caldă, pe vatră… Să înting cu ea în tigaie…
– Îți face maica… Vrei un țoi de țuică?
– Apă. Apă de la puțul matale.
– E rea apa la noi, că știi doară…
– Ahh… Și după ea am venit… Că mi-era dor… Mă plimbă nea Mihai cu sania?
– E-hee… E oale și ulcele, bietu’… Nu mai țin nici calu’, ce să fac cu el?
– Atâta vreau, tanti Leană, atunci… Să stau lângă soba care duduie, să mănânc cu matale, dar să pui masa aia cu picioare mici… Și pe urmă plec înapoi…
– Păcatele mele, unde te grăbești? Te așteaptă careva?
– Păi… nu. Că dacă m-ar aștepta, nu m-aș mai întoarce, aș rămâne aici…
-Nu plânge, nu plânge sufletu maichii, că mă seci la inimă, știi că murisem, astă vară… Noroc că m-au găsit ai lui Georgel… Hai! Fugi la șopron și adă masa aia mică, eu fac focu’-n camera a bună și-ți face mama să mănânci.
– Îmi dai și magiun de prune?
– Îți dau.
– Sărut mâna, tanti Leană. E bine aici, la matale. Da’ lasă-mă să plâng o țâră, și să fac un om de zăpadă în curte.

*

Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…

… Dorința de mai sus.

*

Tu-n ce dorință arzătoare vrei să fugi, când vrei să fugi, prieten drag?

Dragostea unor oameni este precum un hău. Ei se aşteaptă ca tu să-l explorezi având sub picioare o punte fragilă, suspendată.
Dezechilibrat de vertij şi de răul de înălţime, ceri o mână de ajutor. Răspunsul este: Dacă mă iubeşti, lupţi singur cu propriile frici.

Dragostea altor oameni este ca o lumânare aprinsă. Ei ţi-o oferă, tu trebuie să ai grjă la respiraţie, pentru a nu stinge flacăra.

Dragostea mea e ca un munte pe care trebuie să-l escaladezi. Îţi ofer echipament de protecţie şi insist asupra faptului că trebuie să baţi piroane adânci, pentru a te asigura.
Muntele meu de iubire este singur, acum.
Pe piroanele lui, multe şi dese, se dau huţa doar iubirile mele platonice.

Suntem alienaţi. Punem piedici, pentru a căpăta certitudini.

Dragostea nu trebuie să devină sport extrem.

Mi-e frică de tine! – Mi s-a spus, sau am simțit cum pișcă nemărturisirea.

**

Mie mi-e frică de omul prost, care la parter e vid, iar la etaj se dă deștept.

Mi-e frică de oamenii dezaxați, sociopații, care par drăguți, culanți și buni, până când te spulberă – vomitând uri ancestrale.

Mi-e frică de slugarnicii, raisonnerii, servilii păturici care adună frustrări meschine și te înjunghie după ce te-mbrățișează.

Mi-e frică de bărbații care s-au născut pe planeta ACEEA – în care femeia tradițională e musai și scut, și penis și lopată de auto-ngropăciune.

Mi-e frică de toate râcâielile, tăieturile, tarele, cicatricile pe care le lasă specimenele de mai sus în semenii lor.

Dar cel mai mult mi-e frică de mine.
Pentru că mie-mi dau, eu insămi, socoteală, când o scrântesc; pe mine nu mă las să dorm, căci mă acopăr cu reproșuri când greșesc.De aceea încerc să nu rănesc, să nu lovesc, să rog frumos, să bandajez.  Cu mine mă întâlnesc, seara, la culcare, cu mine dorm în pat, mie îmi fac, dimineața, cafeaua.
De ceilalți mă pot feri, dar cu mine trăiesc.

**

Mi-e frică de tine! – Expresia tipică a celui care încearcă să mă înfiereze pentru a-și acoperi impostura.

– Știi ceva? Să-ți fie! Căci, din acest moment regretabil, și mie îmi este!