Jurnalul lui Manon.

În sfânta tradiție, se cade să zic și io lamulțiani Mariilor și Mareanilor, numai că n-am inspirație, așa că-i plagiez mișelește pe nebunii ăia de la Kamikaze.
De ce?
De ce mă întrebi de ce?
Ca să ne râdem, de aia.

(tobe pe fundal, parrraram pam pam parrraram pam pam)

Să nu uităm să adresăm azi un călduros “La mulți ani, toate cele bune și cînd ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie!” numiților: Sfînta Maria, Marina, Merry, Marean, Jos Marinaru’, Nea Mărin!

Ok.
Recunosc.
De câteva ore râd, sanki, din senin, la cum au strecurat ei în urare “Jos Marinaru’ “.
MAXIM! 🙂

…Zic.
Ah. Facebook-ul meu e tot numai un soare.
Mă refer la pagina aia comună.
Am dat unsubscribe la toți ștrangulații de ură, și acum mă bucur.
De poze haioase, de melodii, de bancuri… Chestii. Cool.

Am ceva de pus aici.
M-a făcut să simt cald și bine.
Muzică.
…E mai mult decât muzică.

Uite, ideea mea de echipă care se armonizează.
5 minute și 53 de secunde.
Merită.

Să vă fie și vouă cald și bine.
Pup.

Gotye – Somebodies: A YouTube Orchestra

maxim

Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?

Să scriu despre asta. Să scriu despre asta. Azi. Ba nu, mâine, să se mai așeze. Dar e totul clar. Mai las să treacă o zi, nu știu de ce, dar simt că așa e bine. Scriu, azi? Azi, nu. Mâine. Futu-i. E doar de bifat, în fond, sunt bine acum.

Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?

*

Azi am ajuns întâmplător în blogul unei tipe pe care o știu.
Întâmplător nu există.
Citind ce scrie, m-am speriat îngrozitor. Doamne, fata asta…e … ce s-a întâmplat cu ea? Termeni medicali, psihoterapeut, lecții, asumare, pas cu pas…
Ce s-a întâmplat cu ea?
Apoi mă liniștesc și citesc pe îndelete următorul post. Și următorul. Și, printre zbuciumuri, zbateri, căutări, semi-regăsiri, consiliere, terapie, îmi sare-n ochi propoziția Sunt foarte bolnavă.

Înghit în sec.
“Sunt foarte bolnavă” – îmi rămâne lipit de retină, pentru că îmi amintește dureros de ceva, ce coincidență stranie, coincidență nu există.
Încerc să-mi amintesc cum de am ajuns aici, azi, acum, în blogul ei, nu îmi aduc aminte cum, dar nu mai are importanță, întâmplător nu există.

Pun mâna pe telefon și o sun. Iubita mea, vreau să vorbim ceva. Te înțeleg, am fost acolo.
Și îi povestesc, ei, ceea ce vreau eu să scriu în jurnal, de o săptămână.

Iată povestea:

FĂRĂ PRECEDENT

Colega asta a mea e nouă în școală, dar ne-am lipit inimile instant de la prima vedere, căci sufletele-familie se recunosc.

Acum două săptămâni am rugat-o să vină la mine în birou.
– Te rog să mă ajuți. Sunt grav bolnavă. GRAV.
– Ce ai?
– Nu știu. Nimic, fizic. Dar sunt grav bolnavă. Nu pot spune ce am, căci nu știu. E fără precedent, nu am repere. Știu doar că e grav. Nu mai sunt eu. Sunt altceva. Nu știu ce am, deci nu știu de unde să încep să mă repar.
– De cât timp ești așa?
– Simt dezastrul de vreo două luni, dar acum știu că e grav.
– Întoarce-te la tine.

N-aveam cum.
Eram ca o casă mare peste care a trecut un cutremur devastator.
Zidurile îi sunt în picioare.
Înăuntru, toate lucrurile care fuseseră în alte camere sunt făcute terci, adunate grămadă.
Dacă intru, am două probleme.
Nu știu ce vreau să fac eu acolo.
Și
Am ochii lipiți, nu văd nimic.

Murirea se simte în o mie de feluri.
Uite, iminența morții prin înec, de exemplu, căci am trăit-o. Îți intră apa-n nări, și se duce, ca uleiul, spre plămâni. Ustură. Inima bate tare, a pericol, iar creierul, pervers, te liniștește, mai stai puțin, nu-i așa de rău… Mâna puternică a tatălui meu care mă ridică la suprafață.
…Nu știu câți ani aveam, dar mi-a rămas în memorie senzația aceea de abandon.

În ultimele două luni, o trăiam, zilnic. Mai zvâcnea câte o panică în mine, însă munceam pe rupte, la școală, mergeam la sală, eram numai corp fizic.
Semnale de alarmă – îmi dădea corpul meu…
…Și ochii empatici ai cabinierei Vali: Nona, nu ești bine / Nu sunt bine, Vali, mă consumă ceva, nedureros / Te topești pe picioare, Nona / Știu, nu am ce face, să rămâneți lângă mine / Te iubim, Nona.
…Și privirea Irinei, în care compasiunea se împletea cu neputința: Nona, te-am văzut ieri, când vorbeai cu omul acela, dădeai cumva din mâini, păreai pierdută / …Căci pierdută sunt, Irina, și nu știu… nu știu…

La capătul a două luni de zile ajunsesem să simt că sufletul îmi e ca o muscă în plasa de păianjen, anesteziat de nu știu ce, învăluit nu știu cum.
Muream pe dinăuntru – nu știam asta atunci- doar că, din când în când, simțeam, pe lângă abandon – un junghi de panică, ce mi se-ntîmplă, căci nu recunosc nimic?
Fără precedent – această stare, sau, mai bine zic, lipsă de stare. Fără niciun reper -eu, care le-am simțit, trăit, gustat.
Fără energie. Robot. Mecanică. Nu mai puteam să susțin pe nimeni, cădeau energiile alor mei, în jur, ca popicele. Moale. Să nu zic. Să nu supăr. Să înghit. Să stau departe de ură, iar ura mușca din mine. Să fac slalomuri prin jurnal, căci mă citesc niște suflete, și ele trebuie să fie bine. Retragere în mine. Cădere. Cădere. Cădere.
Stop.

-Te rog să mă ajuți. Sunt grav bolnavă.
– Ce doare, acum?
– Tipul ăla, care mi-a spart zidul sufletesc…
I-am povestit.
Ea s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:
– Nu e asta. Ești într-un vid emoțional și ai supraevaluat importanța acestui bărbat în viața ta. Nu e de la el. El a fost picătura care a umplut paharul. Mergi mai adânc în tine.

Am prins speranță. Porneam de undeva, nu mă mai roteam în cerc, paralizată de panică.

Apoi am mai vorbit cu un alt suflet drag.
– Nu e vorba de două luni. Ia-ți ca reper jurnalul, te citesc, și eu, și alții, și se simte avaria majoră de mult timp. De un an se întâmplă ceva. Amintește-ți tot. Tot ceea ce s-a întâmplat, de un an încoace.

Și de-abia atunci am început să văd. Rememorând. Tot. Toate loviturile voite, ne-voite, fixul prea multora de a urî laolaltă cu ei, sau de a mă liniști cu orice preț- uite, manon, cum păsări negre îți smulg bucăți de suflet și pleacă-n zare cu el – garda mea, jos, senzația de inutil, nu mai pune la suflet, nona, lupta mea cu toți, de a demonstra că eu nu sunt nimic altceva decât SUFLET…rătăcirea mea de mine, risipa mea în alții…

Și de-abia după asta am deschis ochii, am văzut dezastrul și am putut să stau și eu de vorbă cu mine.
Mi le-am așezat în cutiuțe, pe toate, ca să înțeleg ce a fost bine, ce mi-a făcut rău, să înțeleg de unde mi-a venit groaza de școală – până acum oaza mea de liniște- tot, tot, e mult de scris, un roman.

A doua zi.
Când m-am trezit,plină de energie, dimineața.
Iarăși, fără precedent…
Am simțit că plecase TOT răul din mine.

De atunci zâmbesc. Ador, iar, oamenii. Sunt absolut cea de dinainte, vioaie, curățată, cu sufletul la locul lui, și în fiecare zi, de-atunci, mă minunez.

De cât de grav bolnavă am fost – fără precedent.
De cât de miraculos m-am vindecat – fără precedent.

*
Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?
Mie.
Fetei cu blogul.
Ție, poate.
Altora.

Pentru că sunt la faza în care eu, pe mine, mă iubesc mult, mult, vă pun aici o poză, și precizez că:

Păduchele acela cu portocaliu, lipit (ca un scaiete) de stejar, sunt eu.
V-aș ruga să vă fiu și vouă absolut simpatică. 🙂
Mulțumesc.

Nu e de  la ploaia de afară. Ea a început când el era aici, iar picurii păreau să fie un palid acompaniament pentru tristețea lui.

*

Am avut o perioadă de un an, în 2008, cred, în care n-am scris în jurnal.
Eram într-o relație care mă vidase, și-mi amintesc cum, în fiecare seară când veneam “acasă”, mă întrebam în gând, mergând spre ușa casei lui, ce caut eu aici?
Am murit încet, timp de un an agonic, și, doamne, în câte feluri poți simți murirea, iar eu nici nu scriam, ca să-mi iau pulsul, să mă diagnostichez, să mă repar…

Jurnalul ăsta este, pentru mine, confidentul-psiholog, așa cum sunt eu pentru alți oameni. Și supapă, și oglindă.

Iar s-a-ntâmplat.
Iar nu puteam să scriu.
Zic eu că nu mai pot să scriu de câteva luni, însă ruperea de jurnal a început cam de un an și ceva.
Nu pot da vina pe o relație care mă videază, căci sunt absolut singură, de doi ani.
Chiar dacă lunile trecute scriam zilnic, începusem deja să mă cenzurez.
Dacă mi se-ntâmpla ceva notabil, care mă ștanța oarecum, fugeam în jurnal.
Și tocăneam pe tastatură.
Însă, pe lângă acel ceva, târam pe lângă mine alte două trei angoase, care mă sfâșiau.
…Scriu, de un an, printre cuvinte.
Făceam slalomuri prin jurnal.

Mi s-a întâmplat ceva fără precedent, acum ceva timp, și de trei zile stau în fața laptopului, și nu pot, încă, sintetiza.
Scriu azi. Ca să termin cu răul, și să povestesc și soarele. …Așa am zis și-aseară, când pendulam între bucătărie, la fumat, și computer. Și mă rodea să scot tot afară, dar parcă nu era, încă, dospit.
Lasă, mi-am spus azi noapte, epuizată de cât mă tot aștept pe mine însămi, lasă, că scriu mâine. Îi voi pune titlu “Fără precedent”, iar concluzia va fi “știu că am de învățat câteva lecții”.

*

Uite că nu mai plouă afară. Nici el nu mai e aici. O simplă potriveală. El a plecat cu ploaia, eu am rămas cu norul.

*

Trebuia să scriu altceva, azi, dar n-a fost să fie.

****************************************

Sorb din cafea, la bucătărie, e sâmbătă dimineață, concediu, eu sunt bine plictisită gata și ușor înspăimântată că o să scriu, azi, în jurnal, povestea – și mi-e frică de nu știu ce…

Aud din bucătărie, un cioc-cioc, timid, la ușă.
Sâmbătă? Dimineața? O fi vreo greșeală.
Și deschid fără să mă uit pe vizor.

E un bărbat frumos.
Întotdeauna a fost frumos.
Îmi plăcea zâmbetul care-i punea în evidență gropițele din obraji.
A slăbit mult.
Nu ne-am mai văzut de doi ani și nu știu câte luni.

Nu știu cum aș fi reacționat dacă ne-am fi întâlnit acum două săptămâni, când eu eram altceva.
Mă uit în ochii lui cei triști. Și eu sunt moale, și el e moale.
– Ce cauți tu aici?
– Îmi era foarte dor de tine.
Pare că stă să-i cadă sufletul, iar eu sunt gata să i-l prind în mâini.
– Intră.

Când am plecat, în 2009, de la el, eram praf.
Plecam îndrăgostită.
Și-am plâns mult-un-ocean, am trecut prin toate fazele arrrhi-cunoscute, și mi-am dorit să sufere, și am știut că într-o zi va înțelege că mă poartă-n el, și-apoi știam că n-o să fie așa, aveam o groază de certitudini și de adevăruri, ca să maschez durerea și întrebarea de ce mă lasă să plec, de ce nu mă iubește?

Fantastic, câtă ironie dovedește Cel de Sus în ceea ce mă privește.
Cum îmi răspunde el la ceea ce-i cer eu…
Uite, acuma aș râde, daca n-aș fi plâns atât de mult…

Mi-a intrat în casă o umbră de doi metri, cu gropițe în obraji, cu ochi febrili.
– Mi-a fost foarte dor de tine…
Schițez un zâmbet și-i spun cald, nu vreau să-l doară nimic:
– Normal că ți-a fost.
Și el zâmbește cuminte.

Și iată-ne pe noi, în bucătărie, stând pe scaune, cu tăcerea pusă masă între noi, eu, fumând, el, nu, că s-a lăsat acum o lună, bei o cafea? / nu mai beau nici cafea / îți fac Orzo?… e un fel de Inka… / da.

Tristețea lui ne-nvăluie pe amândoi ca un voal melancolic, afară începe răpăiala ploii, el e aici, eu nu mai sunt demult.
Și energia dintre noi e caldă, eu sunt marcată de nevoia lui, și simt, empatic, cât de rău îi este, pentru c-am trăit-o, nu e ironic?! Și mai simt că trebuie să îl ridic din starea asta, să nu plece trist. Aș vrea să înțeleagă ce a fost, ce este, fără să îl doară. Sunt, da, la faza în care putem fi prieteni. El, însă, nu.
– De ce-ai venit?
– Îmi era foarte dor de tine.
– Când am plecat, atunci, eram îndrăgostită. Știi?
– Da.
– Nu mă iubeai?
– Te iubeam. N-am încetat nicio clipă să te iubesc.
– Nu înțeleg, atunci, cum de m-ai lăsat să plec… De ce?
– De bou. De bou.
– Uită-te în ochii mei. Ai idee de câte ori am auzit eu asta, în viața mea?
– Nu.
– De fiecare dată. De ce nu mă iubiți atunci când vă iubesc eu, ci, futuimamaeideviață, întotdeauna după ce plec?
– De idioți ce suntem.
Simt cum mi se face sufletul negură, de amar, și mi se sparge durerea în gât, și mi se umplu ochii de lacrimi, de ciudă pe viață, de silă de tot.
– Nu, nu sunteți voi de vină. E ceva cu mine. Plus un fel de destin pervers. De fiecare dată e la fel… Și de aia, uite-mă, stau singură, mi-e groază că data viitoare, dacă mă îndrăgostesc, o să pățesc la fel. Uite. Aș vrea să înțelegi ceva. A trecut atâta timp… Nu pot înțelege cum am crescut atât de mult în tine… încât să vii aici, acum… Dar eu… m-am vindecat și de durere și de tot, și… nu vreau să fim împreună. E prea târziu, și n-am plecat de bine ce mi-a fost…
Mă sărută pe creștet. Iar și iar. Cu gestul ăla de bărbat care te poartă-n el.
– Știi că o să scriu în jurnal despre tine…
– Știu. …Îmi e foarte dor de tine. Te iubesc.
El nu plânge. Golul lui e dincolo de lacrimi.
– Ma iubești… Dar noi… Nu m-ai văzut de doi ani.
– N-am încetat nicio clipă să te iubesc.
Zâmbesc timid. Îmi consiliez fostul iubit, care e îndrăgostit de mine…
– Arăți foarte bine. Și, uite, dacă te consolează cu ceva, și eu sunt singură și-a nimănui. Nu mi-e bine. Am vrut să am și eu măcar o aventură, dar nu se leagă… Tu nu cred că ai stat singur, ca mine…
– Nu.
– Cu… câte ai fost?
– Cu două.
Aș vrea să îl întreb “de ce n-ai rămas cu una dintre ele?”, dar vreau să evit răspunsul “nu e niciuna ca tine”.
– Aha. Cu două, craiule.
– Nu e nimeni ca tine.
Zâmbesc resemnată.
– Mă costă prea mult răspunsurile astea tardive. Putem vorbi, din când în când. Te rog mult, să nu mă invadezi. Dacă mă vrei în viața ta. Așa pot eu, acum, să fim prieteni… Dacă nu vrei, înțeleg…

*
Încă ploua, când a plecat. I-am dat umbrelă.
Și am rămas cu norul.

*

Nu e de la ploaia de afară, golul ăsta. Și picurii ăștia de apă, grei, care îmi cad pe obraji, cascadă, izvorăsc direct din suflet.
O am pe Maria la ureche, și parcă n-o aud bine, atât mă doare, dintr-odată, tot.
– A plecat?
– Da.
– …Nona… Îl urăști?
– Nu.
– …Îl… iubești?
– Nu.
– Simt, așa… parcă nu îți e bine că a venit.
– M-a întristat. Și plâng. N-am mai plâns așa, de multă vreme.
– …De ce plângi?
– Vrei să știi de ce? Mi-e milă de mine, Maria, de aia plâng acum. Mi-e milă. De mine.

Eu vara nu dorm (refren: eu vara nu do-orm…)

Nu că nu am somn, dar dă-o dracu de căldură, mă disperă.
Puținul aer e fierbinte, iar gândurile și sentimentele umblă prin mine ca furnicile sclipitoare.
Mă învârt ca un spârnel prin patul enorm, în lung, în lat, pe diagonală nu, că dau cu fruntea-n veioză.

Azi noapte era să mă atârn cu capu-n jos, dar îmi e frică să nu mă apuce ceva de sub pat, că pe căldură mare ia foc și imaginația.
Parcă-s Sid, din Ice Age.
N-am aer dacă mă așez într-o parte.
Păi normal că n-am aer, e partea aia ne-bună, marș pe dreapta și ssst…
Nope. La fel.
Ia, pe spate, răsfirată…?
Când zic gata, am găsit poziția stea de mare, mi se încing plămânii și-mi vine să-l înjur pe un ăla generic.
Culcă-te, nebuno, mă admonestez politicos.
Nu pot, nu vezi că n-avem aer, disperato?

Se făcu ora patru, iar eu stăteam cu ochii lipiți de frigider, ah, fi-mi-ar standardele ale dracului să-mi fie, dacă îmi cumpăram un răcitor mai scund de doi metri, îl băgam cu mine-n pat și mă lipeam de el rucsăcel.

N-am aer condiționat, să dau drumul la ventilator?
Neah.
Mi se umflă ochii de la el, și-a doua zi dau iama, oarbă, în colțurile de mobilă, cu restul de extremități funcționale.

Ahh… Ce aer încins, parcă îl presează cineva de sus, cu un capac maare… Brava madam, dădu creația-n tine, ia, nu deschizi laptopu’, să facă și ăla căldură, vai de ventilatorul lui?

Mi-a zis, odată, un-fost-de-al-meu, că eu vara am pielea răcoroasă, iar iarna sunt caldă ca sobița, inchide cutia cu gânduri, distruso, și fă nani, futu-i mama ei de lumină de bucătărie de peste drum care-mi bate direct în pleoapa închisă!

Am adormit așa, a moarte clinică, pe la cinci dimineața, după ce zăcusem ca un cățel pe fereastră și mă minunam de vânt – unde dracu s-o fi pitit, de nu adie nici o pală?

Acum sorb din cafea cu sentimentul clar și definitiv că în cele nu știu cât de puține ore de somn m-a călcat, mișelește, un tanc, pe organism – de mi-a strivit toți mușchii.