Am postat pe facebook “deci plec la mare” si puf!, like-uri, iuhu-uri si indrumari discrete gen “relaxeaza-te!”, de la dragii mei dragi.
Aia cu relaxarea tine de faptul ca i-am speriat pe oameni cu boscorodelile din jurnal, insa multi stiu ca asa sunt eu, cu limba ascutita.
Nu mai prestez rolul drama queen decat in amor, si ala nu e prin zona.
In privinta sarcasmului, mna, ascund si tristeti minore dar si sperante trecute de varsta majoratului.
Fara modestie, dincolo de pamflet si de, uneori, cinism, nu cunosc un om care sa se bucure mai mult ca mine de compania celorlalti si de viata. Deci n-am nici modestie, ete.
Boon.
Am terminat cu introducerea, ma lansez in cuprins.
Cand mergi la mare, esti turist. Mirosi briza, te faci rac sub raza, papi, te deshidratezi si bantui printre ceilalti bucurosi care umplu zona.
Eu cred ca de data asta suntem in misiune.
In primul rand ca mi-am reconfirmat: daca oamenii sunt misto, nu conteaza locul.
Sa explic.
Ne-am cazat la hotelul de pe plaja.
Din motive neelucidate, camerele nu au vedere spre mare, acolo este plasat coridorul ingust pe care te strecori spre odaie.
Odaia are vedere la lacul din spate.
E sublim.
Intre lac si hotel, cam la zece metri, este drumul national.
…Pe care circula soferii, non stop.
Am remarcat ca geamurile termopane nu izoleaza fonic.
But who cares? Gazda este o femeie care zambeste frumos.
Plaja e la doi metri. Nu sunt multi oameni prin zona, deci ai un sentiment de usoara oftare si nostalgie.
But who cares? Aia care sunt pe acolo n-au fite.
Daca ni se face foame, trebuie sa mergem cativa kilometri pe jos, pana cand gasim un restaurant.
Who cares? Facem miscare, baby!
… De aia zic, nu suntem in vacanta, ci in misiune. Sa curatam dorurile aprige, sa punem in miscare celulele, sa nu dormim, pentru a ne rasfira, a doua zi, sub soare.
Vede cineva aici vreo drama?
…In afara de mine? :- P
Ii pup pe toti cei care imi sunt dragi si intra in jurnal pentru a vedea ce fac fetele.
Fetele sunt cuminti, mai stau putin la mare.
Pana cand scapa de orasul din ele.
N-am diacritice, caci scriu de pe laptopul Mariei.
Am reusit sa plec undeva fara computerul personal. Si acum imi potolesc setea de scris cu un pitic fara diacritice.
*
Culeasa de pe drum, o perla de-a Mariei:
– Auzi, Nona, da’ Valul lui Traian, satul asta sau comuna, ce dracu’ e? Oras?
No comments. Caci am murit de ras.
*
Va pup, din nou, si va doresc soare in inima. E acolo, soarele.
Eu sunt tot aici.
Manon.
