Jurnalul lui Manon.

Creez dependență.
Zice un el: “Nonuț, taci, ești ca un magnet, creezi dependență!”
…I don’t give a shit, dacă dependența pe care o creez eu nu are prefixul inter.

*

Creez dependență.
Când joci tenis de câmp – la perete, înseamnă că tu creezi, de fapt, independență.
Fair enough.

Creez independență.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Palma pe gură

…după mamă. Deci definitiv ștanțată așa.
Îmi mai circulă, prin vene, sânge de bulgar și de oltean sadea.

Dar focul îl am de la mama. Sânge de machedon.

Pun aici câteva melodii de suflet; când le ascult eu, cred că zâmbește și mama, de acolo, de după nori.

Mi-e dor de mama mea.

Uite, pentru ai mei, și pentru cei care vor să simtă sufletul de machedon:

La mushata armana

Primuvearã, Primuvearã (ignorati clipul, n-am găsit melodia în altă parte, și e preferata mea)

Ca him tu vreari

Dado, la Dado

*
Să vă iubiți părinții, căci din clipa în care ei nu mai sunt, golul rămas nu se umple cu nimic din lumea asta mare.

Ai boxe?

Dă-le la maxim.

Trust me on this.

Ai noştri n-au avut habar … 😉

Uite:

elena: stii ce m-am gindit eu, nonica?
Nona: ia.
elena: tu esti ca o umbrela transparenta
Nona: lol.
elena: eu citesc zilnic blogul tau
elena: si articolele dulci, si cele amuzante
elena: si cele amare
elena: si cele revoltate
elena: si de fiecare data ai acelasi efect:
elena: daca ploua, ma aperi de ploaie, daca nu ploua, tot ma protejezi, sa nu ma arda soarele, dar eu sa pot sa-l vad
Nona: vaaaiii…. te iubesc… multumesc…
elena: eu cred ca in fiecare din cititorii tai e cite o nonica mica
elena: si tu ne dai pe blog instructiunile de folosire, ca ne nastem fara ele
elena: si al dracului de tare ne mai dam cu capul de pereti in lumea asta ca nu stim cum sa simtim si cind simtitm nu stim ce e de facut
elena: si eu multumesc tie!! si eu te iubesc pe tine
Nona: deci m-ai rupt! exact in momentul in care sunt atat de dezamagita de mine… multumesc, suflet frumos. Ce chestie… incredibil, cat imi dati, voi,inapoi…
elena: pai, din cauza ta 🙂
Nona: 🙂
elena: cind primesti asa mult, ca cititor, cam incepi sa dai inapoi 😉
Nona: asa. 😉

*
…Uite.
Oameni necunoscuţi.
Cât de minunaţi sunteţi VOI!
Vă mulţumesc.
Te pup, Elena.

Asta e de  amar:
Mă supără, oamenii, câteodată, de-mi lasă inima vraişte. Mă dezamăgesc a-dââânc – iar iubirea şi admiraţia ajung să plutească în derivă, ca uleiul rânced – peste apele cele tulburi.
De ieri am un nod în plex, de parcă ţin acolo ghem de şerpi reci.
Deci mă muşc de limbă şi aştept să îmi treacă năduful.
Sunt atât de dezamăgită de o anumită persoană… Femelă…
Nu pot să dau amănunte, sau să o descriu într-un crochiu, căci e cvasi-cunoscută, s-ar putea ca unii dintre voi să o cunoască.
Aşa că mă limitez la a-i administra pe şest o privire ironică (şi în gând un din tot sufletul: Vaco!)…
…Nutrind speranţa că va accepta mustrarea aceasta scrisă – pentru că şi ea, când vrea să-i fluiere pe alţii, scrie.
(Da, femeie din oglindă, la tine mă refer)

*
Asta e de dulce:
M-am întâlnit azi, în şcoală, cu un tip.
Are doi metri, peste suta de kile, e taur, fermecător şi adorabil.
E, între noi, de ani buni, o simpatie reciprocă, clădită pe o temelie de respect.
Eu aveam în mână un păhărel şi bântuiam pe la birouri să cerşesc puţin zahăr.
N-are nimeni zahăr de dat, chitrele dracului, aşa că mi-a dat el, că e ca mine, bun.
I-am mulţumit, mi-a zâmbit cu ochii ăia calzi, aşa că, la plecare, evident, i-am spus:
– Te iubesc!
– Şi eu pe tine!!! Zice el, din tot sufletul.

După care fac trei paşi. Mă întorc şi îi spun, severă:
– Prea târziu!
Pauză două secunde.
Am izbucnit în râs, amândoi, dar într-un râs de ăla, homeric… Iar el, printre hohote, îngaimă:
– E bună, asta! Beton! … Iar momentul de suspans… Deci eşti ceva…

Acum zâmbesc.

E soare afară şi pentru Hopa Nonică pică-n fund şi se ridică.

Pup ochii cititori. 🙂

Deci Tatăl Nostru, carele ești în ceruri și le vezi tu pe toate și tot tu le potrivești, am să-ți suflu aici o spovedanie, o mirare și o rugăciune:

Acum îți povestesc:
Căzusem la pat, acum vreo două zile, după ce m-am trezit cu fluturele mort pe piept și cu sufletul răsfirat dureros peste oase (ai idee tu cum arată o muscă învelită-n sugrumare, nu pun poză).
Am plâns puțin și după aia am cam plâns mai mult.
Ți-am mulțumit în gând, cuminte (pentru că am fost fericită când am fost), și după aia am simțit că mor.
Când simt că mor, pun degetul pe literele tastaturii și mă apuc să scriu.
…Ca să citesc tot eu, la infinit, și să mă vindec singură de gol, c-am devenit expertă.
Unii merg la psiholog, știi tu, eu scriu și pe urmă citesc până când înțeleg ce-am vrut să spun.
Asta a fost spovedania.

Acum te-ntreb:
Tu crezi în îngeri triști?
Există?
Căci eu am întâlnit câțiva…
Care-mi citesc jurnalul și-mi țin sufletul în palme, ca să nu se spargă când e să.
Și îngerii ăștia, iată, în două zile, m-au vindecat de rău.
Nu plâng, ci mă bucur.
Cum e posibil?
Asta a fost mirarea.

Acum te rog:
Taie cuvântul triști și spune îngerilor ălora că îi iubesc și că le mulțumesc.
Fă în așa fel încât toți oamenii din jurul lor să-i vadă. Să știe cât sunt ei de buni și de frumoși.
Asta a fost rugăciunea.

Mulțumesc.

Simt, pentru prima oară de când scriu – că noianul de gânduri nu vrea să își aleagă literele de pe tastatură, pentru a le așterne, în pagina de jurnal, ca idee.
Așa că… Așa că nimic.

Am trecutul în urmă.
Stau pe marginea unei prăpăstii.

În față, viitorul meu.

O punte suspendată mă poate duce spre el.

Trebuie să fac pași mici, căci scândurile sunt putrede, pe alocuri.
Iar jos, abisul.

Ne e frică de ceea ce nu cunoaștem, și evităm puntea aia suspendată, terifiați că ne înghite necunoscutul.

Facem atâția pași greșiți, în viață, când ne învârtim sau rămânem pe lângă răul pe care îl știm, dar care este suportabil pentru că nu are mistere…
Când vine vremea să lăsăm negurile în urmă și să privim în față, paralizăm de frică. …Să nu facem pași greșiți.

Am să respir.
Am să mă prind de balustrada fragilă.
Și am să merg înainte.

Se poate să cad din nou. Foarte probabil că da.

O să parcurg drumul ăsta suspendat, încet, tremurând din toată ființa, cu îndoieli, cu regrete și cu toată pleiada de gânduri parazite care mi s-au agățat în sistem după ultima relație maladivă.

Trebuie să mă gândesc, simplu, că la capătul celălalt e viitorul meu.

Al meu.
Pentru mine.

Și-mi vor tremura picioarele.
Și-mi va bubui inima.

Pas cu pas, scândură cu scândură; cu alunecări, redresări, iar privirea – direct în față.

Drumul spre mine nu poate dura mai mult decât veșnicia pe care am trăit-o așteptând.

*
Acum o săptămână.
– Uite ce mesaje îmi dă ăsta, Nona…
– Sunt mesaje tip. Impersonale. Nu ești numai tu în viața lui, le lucrează și pe altele.
– Nu cred că e așa.
– Bine.
Ieri.
– Nona, mi-a dat un mesaj, ăla… CLAR nu era pentru mine… Mi-e ciudă că ai avut dreptate.

Nu puteam să tac?

*
– Ai lumină în ochi, Nona…
– E lumina învierii…
– Aha. Înțeleg… Și?… Deci DA?
– Deci NU.

Nu puteam să tac?

*
– Nona, eu mă duc la ea să o pup.
– Nu e o idee bună, dragule, o să ți-o dea. Nu e vindecată.
Dar el se duce.
Vrea s-o pupe.
Ea se ferește.
Când se întoarce, are în ochi un ceva care mă face să intru în pământ.

Nu puteam să tac?

*
Ăla micu mă vede de la distanță și îmi spune:
– Ești frumoasă.
– Uau. Mulțumesc, mă faci să mă simt bine, dar nu sunt frumoasă.
Mă privește și îmi zice, serios:
– Nu, nu ești frumoasă. Ești… specială.

…Nu puteam să tac?

*

I have the right to remain silent.
Anything I say can and will be used against me in Manon’s Journal.

Fericirea e ca o bombă cu ceas.

O trăieşti cu spaima că acuş-acuş va face poc!