Eram în spatele scenei, prindeam o pânză pe un paravan.
Studenta vine lângă mine și îmi spune:
– Nona?
– Da, mami.
– Vreau să-ți spun că ești un om minunat. Și că singurul motiv pentru care nu ți-o spunem mai des ține de faptul că și noi avem viețile futute.
N-am știut dacă ar trebui să mă bucur de căldura declarației, sau să mă întristez de mărturisirea amară.
Well.
Mami nu pleacă nicăieri.
Copiii nu trebuie să aibă viețile futute dinainte de a le fi trăit.
Plus că.
Aici, în cuibul ăsta de școală, sunt protejați, deocamdată, de jungla de-afară.
Să ne bucurăm.
Măcar puțin.
Zi de zi.
Uite.
Desprind puțin pânza de pe paravan, ca să vedeți și voi cuibul:
