Sătulă. Sastisită. Epuizată.
Simțeam, organic, că dacă nu fug din bucureștiul ăsta plin de energii rele, sufocant, o să clachez irecuperabil.
Mai ales după ultima umilință, care a umplut paharul. Eu, în piața Obor, cu lacrimile șiroind pe obraji, cu mâinile înghețate pe pungile cu globuri de pom, rugând un om să nu mă lase singură acolo.
Apoi celelalte.
Tristețile celor din jurul meu. Amărăciunea de pe fețele necunoscuților. Tensiunea, presiunea de peste tot și de nicăieri.
Sătui. Sastisiți. Epuizați cu toții.
Mi-am luat bilet de tren, am refuzat să vin la tata cu fratele meu, cu mașina.
Mersul la pas al trenului mi-a făcut bine. Eram, deja, bine, când am ajuns în gară. Mi-a făcut bine să văd românia de după geam. Pustie de oameni. Natură. Nu moartă, ci goală. Ne-ticsită de bipezi.
Ajunsă în Tg-Jiu, am respirat adânc aerul copilăriei mele. N-am luat taxiul, am mers pe jos. Frigul mirosea a curat. Fostul meu liceu mirosea a libertate și a speranță. Intrarea de la bloc mirosea a sărbători de iarnă.
Am deschis ușa casei și pe ea a intrat Nona aia care fuge de mine in bucurești, Nona aia veselă și ghidușă.
In bucătărie era cumnata mea, cu bebelușul în brațe.
– Bunăă seaaaraa, zic, rog comitetul de primire să se alinieze. Unde-i domnul tatăl meu, lipsește la apel?
Și când a venit tata, l-am strâns în brațe de l-am intimidat așa de tare, încât, fâstâcit, mi-a zis că a pregătit carnea pentru sarmale.
– Oprișene, ia-mă-ncet, fac sarmalele mâine, acum dă-mi voie să vă respir un pic.
Sunt acasă, pe teren stabil, înfiptă bine în rădăcinile din care-mi iau energia.
Patetică. Și bine. Eu, cu mine.
Să fiți bine, dragii mei.
Sărbători Fericite!
