Ia te uită ce să vezi a venit iarna şi eu nu simt nevoia de nicio virgulă măi să fie.
S-au aşezat atâtea puncte peste mine, încât le-am lungit a semnul exclamării gen şi staau pitită aşa, în spatele lor, că arată a gărduleţ. Cui îi pasă. Nimănui. Nici mie.
S-a umplut lumea de rău.
Răul ăla periculos, care zâmbeşte atât de culant când te muşcă, încât te face să vomiţi politeţe.
Aş fugi. Undeva. Departe de aici.
Port în mine o silă pe care-o cert evri fachin’ dei, să plece, şi ea se umflă, şi m-apasă greu, că orice spurcăciune are, în ziua de azi, personalitate virgulă.
Eh. Ale bătrâneţii valuri.
…Bătrâneţe pe dracu. Văd în jurul meu numai morţi care vegetează a trăire, ce dracu mă tot insult eu aici…
Nu pot să scriu ce-aş vrea să scriu, că mă citesc inculpaţii, aşa că-i beştelesc direct.
Nu sper nimic.
Nu ştiu ce trebuie să treacă, aşa că nu ştiu ce-aş vrea să vină.
Mă gândesc, uneori, la un tip. Trecea şi el prin nişte etape puncte puncte. Îşi făcea loc în el, să mă primească.
N-am timp să văd cum îşi desfăşoară alţii ghemul, ca să mă tricoteze, după.
E frig rău, iar minima de azi nu include nicio poveste de amor, e doar un brief congelat.
Mi-e trist şi nicăieri şi inutil.
