Suntem un popor magnific. Nu vrem să ne luăm capră, că e costisitor. O privim cu jind, când aparţine vecinului. Dacă vecinul, prin absurd, vrea să ne-o dăruiască, ne apucă, brusc, junghiul.
A dracului naţie magnifică.
*
Aşa. Deci în spatele intrării de la biroul meu zace, de câteva zile, o grămadă de lemne – un decor decedat.
Nimeni nu a aruncat lemnele acolo, nimeni nu ştie nimic, toată lumea ştie că mă supăr dacă se mai aruncă acolo gunoaie.
Azi i-am întrebat pe cei de la teatru, măh, lemnele sunt ale voastre? / Nu.
Şi pe cei de la film, măh, scenografa voastră face iar depozit unde nu trebuie? / Nu-s lemnele noastre.
Boon.
Să le mărit, zic.
Îl sun pe nea Vasile, e al nostru, de la teatru.
– Hai să îţi arăt ceva. Lemnele-s ale lui dumnezeu, le-o fi uitat acolo, ia-le tu, să faci focul cu ele. Le iei?
– Le iau.
– Aşa. Te rog să mă descotoroseşti de ele până mâine, mă seacă.
– Le iau.
Fantastic ce repede zboară veştile prin zonă când mă activez eu…
Intru în şcoală, şi mă interpelează ăia de la film.
– Ai aflat ale cui sunt lemnele alea?
– Da. Ale Sfântului Duh. I le dau lui Nea Vasile, să le pună pe foc.
– Ah. Mai bine dă-i-le şoferului nostru, că şi el are sobă.
– Îu. Uite cum facem. Nea Vasile e al nostru, îi dau şi lui, şi şoferului, dacă are nevoie.
Îl sun pe Vasile.
– Se făcu coadă la lemne. Te superi dacă ia din ele şi şoferu’?
– Nu.
Îl sun pe şofer.
– Băh, vrei lemnele alea? Le împarţi cu Vasile, că lui i le arătai primul. Căraţi-le dreq de acolo.
– Vreau lemne, cum să nu vreau? Dar să le care Vasile.
– Să mori tu?
– …Şi i le duc eu acasă cu maşina.
– Bon.
Urc trei etaje, îl găsesc pe Vasile.
– Auzi la şofer, să le cari tu, şi ţi le duce el acasă.
– Nu. N-am bani să-i dau pe benzină, cinci sute de mii.
– Bă voi sunteţi nebuni? Ăla îţi ia bani?
– Păi benzina nu costă?
Fug jos, trei etaje, să îl caut pe şofer. Şoferul stă cu electricianul la cafea.
– Bă te omor cu bătaia. Mă faceţi să alerg de nebună? Îi iei bani pe benzină lui Vasile?
– Cum să-i iau bani pe benzină?
– Bine. Stai să-l sun pe Vasile.
Electricianul se bagă în vorbă:
– Nona, nu îi dăm lemne şi lui Relu tâmplarul? Le taie el frumos, chestii.
– Băi ăl mic. Acolo nu-i un vagon de lemne, ce dreq să-i mai dăm şi ăluia?
– A, da. Oricum nu le poate folosi, că-s strâmbe.
– Stai să-l sun pe Vasile, că îmi creşte tensiunea.
Şi am, aşa, o mică premoniţie că rămân cu lemnele pe cap.
– Alo, Nea Vasile, şoferul a zis că nu îţi ia bani pe benzină. Căraţi dreq lemnele alea de acolo că am slăbit, în ora asta de când alerg, trei kile.
– Lasă-l Nona, să le ia el.
Eu, tablou.
– Adică nu le mai vrei?
– Prea mare daraua.
– Păi ăluia îi e lene să le ia de acolo…
*
Suntem un popor magnific.
Mâine fac, în cinstea lui, un foc de tabără.
