Acum opt luni… Frântă de supărare, merg în vizită la o prietenă ce locuia cu amicul ei… Stăm de vorbă ca fetele, să ne mai răcorim, şi apare amicul. Negru, ofticat, spume, mut.
Mă prezint. Mă ignoră.
Încerc o glumă, să mă dau simpatică. E imun.
Mă scuz, dacă am deranjat, şi vreau să plec…Nu îmi amintesc cu precizie ce dracu’ a zis, însă a fost atât de nepoliticos şi grosolan, încât am izbucnit în plâns, stupefiată şi îngrozită de monstrul care, parcă, nu fusese crescut de o mamă care să îl înveţe minimele rigori ale politeţii faţă de un musafir.
Îi spun prietenei că sunt siderată de mitocan, cu atât mai mult cu cât nici nu ne cunoscusem vreodată, şi plec.
Nu uit să-i precizez că, atunci când ne vom mai întâlni, o vom face acasă la mine sau în oraş, ca eu pe acolo nu mai calc.
Nu uit, de asemenea, să exprim clar faptul că mitocanul nu va face parte niciodată din peisajul întâlnirilor noastre.
Între timp, cei doi s-au despărţit, şi m-am bucurat că femeia asta superbă l-a părăsit pe monstrul din grotă.
…Au trecut opt luni. Primesc un e-mail lung, săptămâna trecută, prin care un individ îmi cere scuze pentru că a fost mitocan. Considerând că mi-a trimis scrisoarea din greşeală, mai ales că numele nu-mi amintea de nimeni cunoscut, îi răspund politicos, la modul, nene, dacă mi-ai trimis mie mail din greşeală, redirecţionează-l, dacă, într-adevăr, m-ai jignit vreodată, nu-ţi face probleme, nu ştiu cine eşti, deci te-am şters din memorie.
Şi îmi aminteşte, printr-un alt mail, că este ăla la care fusesem io în vizită…
Ca să vezi, domnule… Brusc, mi-am amintit tot episodul ruşinos, şi i-am acordat iertarea în scris, numai pentru faptul lăudabil că, deşi tardiv şi fără (sper) un scop anume, şi-a cerut scuze.
…În rest, am pentru el acelaşi definitiv dispreţ pe care îl ofer cu generozitate, prin ab-so-lu-tă indiferenţă, tuturor loazelor care îşi permit să mă târască în noroiul bietului lor zbucium inutil.
