Domnule Doctor,
Profit de faptul că sunt singură pentru a vă scrie această scrisoare, deoarece prin viu grai n-o pot lătra; başca, mama tot timpul monopolizează discuţia, reducându-ne la stadiul de obiecte de ascultat – în cele mai multe cazuri; şi pe mine, şi pe dumneavoastră, deşi ne iubeşte, aşa, în felul ei smucit.
După cum puteţi observa cu ochiul liber al imaginaţiei dumneavoastră, eu sunt vioaie, unde acum două zile aproape că murisem, întinsa lată pe pardoseală. Sunt educată, aşa că vă spun cu inima fluture: vă mulţumesc că existaţi şi-mi pare bine că mi-aţi dat voie azi să mănânc şi eu ceva, după o lihnire de două zile.
Deşi toată ziua de azi am avut activitate, urmărind o muscă prin casă, deşi toţi se minunau de mine şi vă binecuvântau pe dumneavoastră, am observat-o pe mami care mă privea cu bucurie în ochi, dar cu fundul strâns de ciudă. Şi nu înţeleg dramele ei deloc. Nu înţeleg de ce oamenii nu au aceleaşi relaţii între ei, cum au cu animalele de companie, e acelaşi lucru, nu?!
Uite, de exemplu, noi doi: întotdeauna ne-am înţeles bine, nu m-aţi certat. De fiecare dată când am fost bolnavă (fiindcă eu aşa m-am născut) aţi venit într-un suflet să mă vedeţi. Ne-am jucat frumos cu mingea, iar de două ori, când eraţi în pat cu mami şi nu ştiu ce vă făcea de respiraţi aşa de greu, eu am venit pe furiş să vă miros la gură, ca să ştiu, în caz de ceva, să vă ajut pe dumneavoastră şi să o cert pe ea că vă chinuieşte.
Asta e…
În rest, plictiseală. Eu staaau la uşă şi aştept să mă întrebe mami “Pupa, unde-i Cătălin?” ca să încep să sar pe clanţă, dar ea nu mă mai întreabă. Mi-a zis, acum vreo săptămână, când eu miroseam pantalonii unui nene înalt, la scara blocului: “Nu e el, bubu, s-a consolat cu alta cum e în obiceiul casei, altminteri nu se explică!”…Eu nu ştiu ce înseamnă “consolat”, dar dacă e chestia aia din pat când dumneavoastră urlaţi ca Tarzan, atunci v-aş ruga să mă luaţi şi pe mine să fiu şi eu acolo, mă gândesc aşa, dacă femeia aia are şi ea căţel, n-am încredere în el să vă ajute la nevoie. Şi-apoi, ştiţi bine, eu sunt foarte cuminte şi stau la locul meu. Nu deranjez, ca mami, omul, când se aşază în pat şi nici nu-l iau în braţe să-l pup.
Aş mai vrea să mă luaţi şi pe mine la cabinet cu maşina, am auzit că aveţi un băiat acolo şi aş vrea să-l miros la puţă, dar nu ştiu dacă mă lasă mama, că vrea să mă păstreze aşa cum a fost ea, de n-o să ne mai ia nimeni, niciodată, că, iată, în curând ea face 32 şi eu 5 ani. Suntem bătrâne, nu?
Vă mulţumesc încă o dată pentru că mă iubiţi şi vă pup pe obraz, că la noi nu se “interpretează”.
Şi vă invit la o cafea şi la o minge, că au plecat ăia.
P.S. Am o surpriză…Am învăţat că e de bine când îi ziceţi lui mami şi de mine că suntem frumoase şi inteligente, pentru că ea zâmbeşte şi vă spune te iubesc şi ştiu că e de rău când spuneţi ceva şi mami tace şi plânge. Ieri aţi zis că mami e tută. Pentru că n-a plâns, cred că e de bine. Şi acum, surpriza; ca să vedeţi că şi eu sunt tută, nu numai mami: Ruf-Ruf!… Da, am învăţat să spun Ham în engleză. ..Ee?
Cu respect, Pupa.
