( În atenţia cititorului: Acest text nu are pretenţii literare, uneori îmi combin amarul cu rima, pentru a-i accelera golirea.)
“Ai pierdut mult, plecând”, îmi spui…Şi eu tac, la telefon. Ascult plângând.
Mă sufocam, aşa ca am plecat. Am dispărut din viaţa ta. Ce ingrată… Care problema mea? O să ştiu, vreodată?
…Urmează să-mi găseşti înlocuitor. Pentru consolare. Aşa cum am fost şi eu un timp… înlocuitoare.
Şi ea, următoarea, ce va câştiga?
… Ceea ce am pierdut eu: Un an de fericire. Îmi vor lipsi orele întregi de iubire, de împlinire şi satisfacţie deplină… Atâta căldură şi atâta lumină…
Vizitele zilnice. Îmbrăţişările pline de dor. Sărutul cu gust de amor.
Atenţia pe care mi-o acordai. Telefoanele în care-mi spuneai: “Am o oră liberă, vin să te iau. Simt nevoia să fiu doar cu tine. Când eşti departe, mi-e greu, nu mi-e bine…”
După care urma o excursie. Numai noi doi. Mă ţineai în braţe în maşină. Nu vorbeam nimic. Tăcerea era de vină, ea spunea totul: despre fluturi în plexul solar, despre dor şi despre comunicare… Trecea timpul şi simţeam că ne doare…
Apoi, îmi vor lipsi nopţile în care dormeam cu tine…Mă ţineai în braţe ca pe-un copil şi mi-era bine. Mă sărutai uşor pe fruntea transpirată. Deschideam ochii şi te priveam mirată. “Mi-e dor de tine”, îmi spuneai…Şi chiar simţeam că mă doreşti. Făceai dragoste cu mine şi-ţi şopteam: “Mă copleşeşti… dragostea mea nebună…nu vreau să ne pierdem…”
“Suntem împreună… aici, doar noi doi”, îmi spuneai, susţinându-mi privirea…
…Da.
…Am pierdut mult, plecând… mi-am ratat fericirea. Am fugit, am dispărut. Ce ingrată… Să-ţi fac eu, ŢIE, aşa ceva… N-ai să mi-o ierţi niciodată. …Care e problema mea?
…Problema mea e că tot ceea ce am scris mai sus nu e realitate. Ci minciună sfruntată. Dorinţă. Fantezie căzută pe spate.
Sunt, de fapt, nefericită, înţelegi? Golită de sentiment. Neîmplinită.
Plecând, nu am pierdut, ci am câştigat. M-am regăsit pe mine. Doamne, cât doare, dar cât e de bine…
Deci urmează să-mi găseşti înlocuitor. Pentru consolare. Şi ea, următoarea, ce va câştiga? Ce, Dumnezeule Mare?… NIMIC!!
Va fugi. Va pleca.
Şi vei pierde, din nou. Ca de fiecare dată.
… Dar te vei replia. Şi-o vei lua de la capăt. Înc-o dată. Convins că, despărţindu-se de tine, ele pierd.
Întrebare: dacă ele pierd, nu tu, cum se face, oare, că nu te-ai schimbat deloc, în bine, în atâţia ani?…
Răspunsul e simplu: Femeile nu te costă suflet, ci bani. Impulsuri la telefon. Şi, câteodată, vreun parfum, de bonton. Sau orhidee. Sau o frezie, într-un ambalaj ieftin, de plastic (la cele modeste bugetul se reduce drastic)…
Femeile, pentru tine, nu sunt vieţi cu sentimente, cu aspiraţii. Ci simple numere, înşirate pe agendă. Complicaţii. Combinaţii. Luate, de regulă, câte trei… Asta înseamnă pentru tine misterul numit femei…
Dacă am pierdut sau am câştigat, e răspunderea mea. Mi-o asum. Cineva, odată, poate va aprecia felul în care ştiu să iubesc, să mă dăruiesc. …Să încălzesc.
Greşesc, îmi şterg lacrimile, dar merg mai departe.
E răspunderea mea. Mi-o asum.
… Dar tu? Liber din nou, să porneşti de-acelaşi drum…
Fără iubire.
Fără căldură.
Uneori cu o imensă şi nejustificată ură.
Fără regret.
Fără respect.
Fără să-nveţi din experienţă.
Crezi tu că o disperare nu e niciodată prea mare?… Ai senzaţia că vei trăi o palidă şi trecătoare resemnare?!
.. Drum bun, fluture… într-o continuă, infantilă, inconştienţă…
Eşti lipsit… Pentru tine nu există extaz. Nici penitenţă.
