Când întâlnesc o persoană autosuficientă îmi ajustez instant zgarda la gât – o strâng sau o las mai liberă, în funcție de cel din fața mea, care poate fi doar un om neinformat sau… un prost cu fumuri.
Sunt extrem de selectivă, în ultimii ani, cu cei care îmi traversează existența, iar replicile pe care le dau inepților balansează între tăcere sugestivă și ac virulent de satiră, în funcție de cât poate duce preopinentul.
***
Ne știm din copilărie, suntem rude prin alianță, râdem mult când ne întâlnim, căci ne întâlnim rar.
Într-o zi, vizitându-l (îi iau la rand, când vin în Tg-Jiu, pe cei dragi), în toiul unei discuții aiurea, îmi spune: La diabet nu ai voie să pui gura pe sare.
Îmi trece prin cap că o fi făcut o confuzie din repezeală, și spun, ghiduș: Corect, numai că ai greșit ingredientul, nu de sare e vorba, ci de zahăr.
Moment în care el mă privește sever și punctează ironic: Nona… e vorba de sare, ascultă-mă pe mine…
Încremenesc.
Într-o fracțiune de secundă, șocată de atitudine, mă traversează sute de gânduri; îmi revăd adolescența, consumată de lecturi interminabile în timp ce alții iubeau, se plimbau, se distrau; îmi trece prin cap, razant, diagnosticul mamei (unul dintre ele), diabet, și, iarăși, lecturi interminabile despre tot ceea ce înseamnă pancreas, insulină, tratament, regim alimentar…
Total neregulamentar, am și un puseu intestin de orgoliu: cum așteaptă și cer, de când mă știu, ei, oamenii, răspunsuri sau confirmări de la mine – persoana de față nefăcând excepție, și cum, acum, dintr-o dată, primesc una peste bot și nu știu ce reacție să am la sarcasmul ăsta imbecil…
Când cineva îți spune ascultă-mă pe mine, anulează din start dialogul.
Afirmațiile sale au, în acel moment, valoare de adevăr absolut, căci el știe, iar tu, nu.
Logic, trebuia să am reacția firească, omul e familie, deci urma un Bă, te-ai tâmpit?, însă și aici sunt legată de mâini, în acea cameră, cu noi, se află fiica sa, adolescentă.
Nu poți ataca părintele în fața copilului – care se uită la acesta ca la un soare.
Însă, trist, iată paradoxul: suficiența unui părinte sferto-doct se transmite, prin mimetism, progeniturii. Principiul de viață nu știu nimic și de aia adevărul meu este absolut – devine periculos pentru burețelul de creier al copilului.
De prietenul inept nu-mi pasă, însă copilul nu are voie să rămână la stadiul de nu știu nimic și îmi ajunge atâta.
Dacă, într-un context oarecare, va scoate pe gură o frază imbecilă aspirată de la modelul din casă, riscă fracturarea, căci oamenii sunt răi și amendează tot.
Așa că.
Zâmbesc frumos și forțez o emulație: Apasă butonul computadorului, ai internet, nu mă contrazic cu tine, să vedem care e adevărul, mai ales că glicemia ta a ieșit, la analize, îngrijorător de mare, te avertizez de câțiva ani, un om informat este un om puternic, nu?…
Am captat-o pe aia mică.
El, însă, respinge violent sugestia mea, aruncându-mi un știu eu mai bine.
Suntem, în acea cameră, trei oameni. Unul singur e părinte. …Eu.
…Simt nod în gât dar țin în frâu dischinezia mea amară, care ar dori să aibă o conversatie tête a tête cu diabetul lui sărat, căci eu dau lupte pe alte coordonate.
Tac mâlc.
…Mă limitez la a-mi face datoria de om. A doua zi, când am întâlnit-o pe copilă, am privit-o în ochi și i-am spus: Mami, la diabet e interzis zahărul, nu sarea. Uneori adulții sunt în confuzie, voi, cei mici, trebuie să vă informați, nu luați tot ceea ce auziți în jur drept adevăr absolut.
Pe tip l-am evitat o perioadă, căci singurul salut care mi-ar fi ieșit pe gură ar fi fost caragialesca replică – din care prea mulți oameni știu doar începutul, nu și ceea ce urmează după punctele de suspensie: “AMICE…”
