Corect. 😉
Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.
Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.
Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.
Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.
*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.
M-am trezit azi dimineaţă (adică la unu ziua, că dimineaţă m-am culcat) cu un cuvânt în cap: cefalosporină.
Normal. Creierul meu n-are de lucru. Problema e că mă obseda, cuvântul, ca o melodie de aia care ţi se agaţă de limbă şi pe care o fredonezi până când te paşte spitalul de nebuni.
Mi-am propus să aşez cefalosporina pe o imagine, ca să scap de ea.
Am găsit-o, instant.
Aşadarr….
În drumul spre Bucureşti, se blocase traficul.
În faţă, cât vedeai cu ochii, maşini ivite de nicăieri, stând cuminţi cu farurile în funduţul celor din faţă, în aşteptarea deblocării.
În spatele nostru, un SUV condus de o cefalosporină. Sub masca de fard se ghicea o galinacee tânără, în ochelarii obosiţi intuiam cum arată moşuleţul care-i plăteşte benzina iar în siliconul înfipt în trompa unsă cu gloss – părerea ei despre viaţă. …Întărită, această părere, de claxoanele isterice pe care ni le administra în portbagaj. Voia să decolăm cu toţii ca să rămână ea în …strada goală. …N-aveam cum.
Intenţia cefalosporinei – ca antibiotic semisintetic ce se află – era bună. Băga cu claxonul din dotare un heirup menit să stimuleze sistemul imunitar al bieţilor şoferi şi aşa traumatizaţi de aşteptare…
…Numai că nu luase în calcul un aspect: În maşina din faţă se aflau două peniciline forte: Maria şi Manon.
Din fericire, cefalosporina a luat mâna de pe claxon în timp util.
… Altminteri ar fi riscat o sensibilitate încrucişată la interacţiunea cu penicilinele, cu efecte adverse de tipul: viitoare reacţii alergice la claxon datorate fracturării degetului mijlociu şi tulburări digestive cauzate de ingerarea siliconului scurs din trompa spartă.
Notă:
Am chef să zâmbesc. De-abia aștept să mă trezesc la viață, ghiocel.
Sunt tot defectă. Îmi e tare dor de mine. Să scriu cu vervă și să mă citesc la nesfârșit.
Ca pe vremuri… Coup de foudre.
*
Și da, realizez că vorbesc singură, acum. …Mă rog, actually, scriu.
…Că dacă zic că fluier, mint.
Băieții, dacă aterizați prin zonă, vă dă mami un link drăguț la care voi o să strâmbați din mustață:
Love lust. 😉
Pentru fetițe n-am link, ci doar un cordon. …Ombilical. Că-s legată de ele.
(Plus că, fetele, curioase, vor da click pe linkul pentru băieței, right? )
Huguleți majori.
P.S. Fac un popcorn incredibil, iar bulgării de zăpadă îmi ies întotdeauna rotunzi.
😉
HOW ARE YOU?
(da, scot limba de un cot!)
Ia, cum a petrecut Manon de revelion? Așa: A trecut, din anul vechi și urât, în cel nou, necunoscut.
Cuminte. Acasă.
*
Tata a fost cel mai frumos. Iar Maria a fost cea mai înaltă (eu îi zic în gând avatar, că avea, cu tocuri cu tot, trei metri).
*
La miezul nopții, când pe ecran erau afișate numerele de la zece în jos iar ceasurile noastre arătau 12 și două minute, le-am șoptit împricinaților să-și pună dorințe. Eu n-am mai apucat, că nepoțica mea fugise la baie să își dea cu rimel pe gene și strigam după ea Alex, Alex, hai mai repede! A venit fata, la timp.
Dar eu am uitat să-mi pun dorințele acelea. Așa. Dar important e să nu le uit până la revelionul următor.
*
Cei șase oameni din casa oprișenilor s-au împărțit în două tabere, după 12 noaptea. Unii stăteau pe protv, iar tata – reprezentând cealaltă tabără, mai fugea în camera lui, să o asculte pe Irina Loghin.
*
Trei fete, din patru (că eu mă trec în categoria observatorilor) au inceput ondularea pe muzica oferită de postul din pache protopopescu. N-am să pronunț aici genul muzical, pentru că fetele dansau pe el samba salsa, nu executau buriceli în jurul focului minune – deci le-am iertat.
*
Pe la nu știu cât să fi fost că nu m-am uitat la ceas au venit musafirii. Doi.
Fetele s-au rușinat și au zbughit-o pe hol, fratele meu și cu mine am rămas să ne uităm în ochii lor.
Eu parcă eram scoasă de la congelator, că de vreo două luni nu mai am putere decât să mă mir și să fiu complezentă – pentru ca cei din jur să nu mă prindă că-s pustie.
– Claudia, nu vrei să dansezi?
– Nu, Nona.
Am întrebat musafira de vreo trei ori dacă vrea să danseze, iar în paralel gândeam ce dracu o fi în capul meu…
M-a pufnit râsul.
– De ce râzi Nona?
– Păi, uite, Claule, cum e treaba… Te tot întreb dacă vrei să dansezi… Și mi-am imaginat o scenă, cu două doamne la un chef:
“- Draga mea, nu vrei să servești o prăjitură?
– Nu, mulțumesc…
– Ei, hai, doar una…
– Nu, mulțumesc, am diabet.
– Totuși, n-o să mori dacă mănânci o prăjitură…
– Mă rog… Dacă insiști… Vasileeee, ai luat cu tine insulina?”
… Măcar am făcut-o să râdă. Și a și dansat.
*
Noaptea de Revelion a fost pentru mine specială doar pentru că i-am avut alături pe ai mei. Mai lipseau doi, dar i-am sunat, să-i pup și pe ei.
În rest… nimic.
Sunt cuminte. Și moale.
Anul trecut, în Noaptea de Revelion…
…Citiți finalul.
La Mulți Ani, La mulți Ani, La Mulți ani, frumoși și prețioși ce-mi sunteți, voi, cititori!
La mulți ani, dar nu oricum, ci cu trupul sănătos și cu sufletul încărcat de lucruri bune și calde!
Vă mulțumesc, patetică, pentru faptul că vă cunosc. Pentru lucrurile minunate pe care le aveți în voi și pe care le puneți și în jurnal, onorându-mă.
Vă mulțumesc pentru că m-ați sprijinit de fiecare dată când, năucă și dezorientată, mi-am pus durerea în jurnal. Speram să nu loviți, și așa a fost.
Vă mulțumesc pentru că am râs împreună și pentru că am tăcut împreună.
Nu știu să fac urări, dar vă doresc să aveți speranță, pentru noul an – căci asta îmi doresc și mie.
Mă bucur că trece 2010. …N-aveți idee. Vreau să îl las în urmă repede, cu tot urâtul din el.
Păstrez doar jurnalul, în care sunteți voi, și încerc să sper pentru 2011.
La Multi Ani, iubiți și prețioși ce-mi sunteți, voi, prieteni!
Deci sunt grămadă pe laptop, da? Nu mă țin departe de el, da? OK.
Am trebăluit cu fetele, azi, făcurăm mâncărică. Facem revelionul acasă. În familie.
Îmi zisese fratele meu să mergem la petrecere, pe 31, auzi la el, pe insuliță, în tg-jiu, trei milioane de persoană.
L-am privit cu ochi de pește, de l-am copleșit cu entuziasmul, auzi, bro, ce dracu ne dau ăia de trei milioane? Se scoală din fr-un tort un stripper îmbrăcat în mușchii de sală?
– Noo… mănânci și bei de nu mai poți, de banii ăștia.
– Aha. Știi, scopul vieții mele nu e să mă rup la stomac în noaptea de revelion, crăpând în mine bucatele pe-un an întreg… De băut, eu, tot apă consum… Așa că…
Așa că facem revelionul acasă. Ne făcurăm furnicuțe iar tata umblă prin zonă, fudul. 😉
Am trecut să pup iubiții cititori, și să îi invit pe facebook-ul meu, dădui un mic party cu muzică lăutărească.(aici manon scoate limba)
Vă las o bijuterie: Romica Puceanu – Șaraiman
(Uitai, vă pupai azi? VĂ PUP!)
P.S. Fratele meu îl salută pe titel. Treaba lui!
Sufletul îmi umblă cu capul între urechi, de ceva timp… Sanchi, el suferă dar se dă niznai… Așa protest intestin n-am mai întâlnit, de când mă știu eu pe lume. Conflict, conflict, dar pace nicăieri, în zare?
Mi-a zis, aseară, un prieten, măh, am intrat în jurnal și când am văzut aia cu OK-ul, am fugit, dracu, iar suferi de te rupi…
I-am răspuns în gând, taci dreq din gură, că tu ai fugit de ale tale, citindu-mă…
Zburătăcesc cititori. Corect. N-am, azi, crengi de brad festive, nu pun hrușcă în fundal, lângă mine vor rămâne, deci, doar cei ca mine. Corect.
Așa că înaintez cu scormoneala în propriul sistem, să scot tot până la anul nou.
Ahh… De vreo lună îmi doresc ceva atât de mult…mult mult și intens…ca în adolescență, când voiam să-mi cumpăr cizmele alea…
De vreo lună… Aș fi vrut să fug într-o scorbură, să mă pitesc acolo la hibernare, ca ursul. Și să ies, floricică de primăvară, în ianuarie, fresh ca bobocul, fără umbre pe inimă sau mucegai în privire.
N-am cum să-mi împlinesc dorința!
Daaar… Întrezăresc o ceață prevestitoare de lumină.
Căci.
Drama mea se pregătește să moară, așa că am tras, azi, un ropot de plâns, de m-am speriat și eu.
Se pregătește să moară, dar îi arde de agonie, așa că, din plâns, m-au apucat nervii. După care m-am consiliat singură, lasă, mami, că te descarci și tu…
M-am obișnuit ca eu să nu am viață, și să mă doară când îi doare pe ai mei, cei triști, și acum, poooc, înot în neliniști… A dracu dramă, cu agonia ei…
În loc de lumânare, i-aș aprinde un snop de dinamită!
*
Uitai, uita-m-ar relele… VĂ PUP!
Iertați-mi dezechilibrarea, sunt primele sărbători care mă prind nepurtând în inimă iubire, și m-am rătăcit în golul cel mare.
Da-mi trece, promit! 🙂
