Jurnalul lui Manon.

Citat: “În perioada următoare, cine va ridica sabia, de sabie va muri.”
Traducere: “Mucles!”

Bibliografie de referinţă: “Dacă cineva are probleme cu vila mea de la Cornu, îl invit să-mi numere ouăle”.

Nu ridică nimeni sabia, în perioada următoare.

Este suficientă măciuca pe care tocmai şi-a aplicat-o, la alegeri – carul, în oale.

Sfânta înţelepciune populară, pe care o scoatem din traistă numai în momentele albastre, zice:
Unii iubesc cât o baltă, alţii – cât un ocean.

O, da.

Fiţi atenţi.
Vă dau un cod de recunoaştere, că io-s înţeleaptă-n sfaturi şi nulă-n practică.

Ştiu că.

Oceanul e de nepotolit.
Şi face valuri.
Din sute de motive.
Unul dintre acestea ţine de universul însuşi.

Balta face valuri… numai când o calci.

Că de ce nu mai scriu.
Păi de-aia.
M-am scufundat în viaţa reală.
Viaţă reală tot fără viaţă personală.
Pam pam.

Buun, momentul.
Bine ales.
M-am scufundat în viaţă exact acum, păşind inocentă pe nisipurile mişcătoare ale unor timpuri pestilente.
Deci n-am de ce să fiu ironică.
Nu mă mai mir.
Şi tac -gălăgios- în mine.
Adânc.

Oamenii au sufletele scămoşate.
Dinţii, ca patentul.
Mâinile – aşezate-n cruce de baraj, pe stern.
Privirea cu intenţie veştejită.
Şi spatele drept. … Drept în ochii care poate-ar vrea să vadă ochi.

Ia.
Cum se face.
Încrucişezi braţele la piept, îţi calci pe umbră cu privirea în jos, te-au cuminţit loazele şi toate dezamăgirile-adunate snop.
Încui timpanele, secat de dramele infinite ale altora.
Te uiţi printre gene, să nu te orbească cenuşiul: Un ocean, în jur, de ego-uri mici; proşti, dar mulţi, măria ta.
Respiri cu precauţie, duhneşte a usturoi peste tot.
Priveşti burţile mari, suficiente, spargi o înjurătură-n gând…
Şi taci.
Adânc.
Şi mai adânc.

Te decablezi.
Nu suni, nu cauţi, nu întrebi.
Nu dai dorul mai departe.
Taci.
Adânc.
…Şi mai adânc de-atâta nu se poate.

*
Suntem puţini.
Oameni.
Ne-am strâns în noi, ne-am dezlegat de speranţe şi plutim pe faguri de ceaţă, mâhniţi şi înfrânţi.

…Deocamdată.

Mai am o rezervă de bine.
O ţin în mine.
Strânsă cu dinţii.
Ascunsă.

Perseverenţa e mama cui?
Întreb şi io.
Că renunţarea e mama adaptării.
Ma-ma eiii…

Ia te uită ce să vezi a venit iarna şi eu nu simt nevoia de nicio virgulă măi să fie.
S-au aşezat atâtea puncte peste mine, încât le-am lungit a semnul exclamării gen şi staau pitită aşa, în spatele lor, că arată a gărduleţ. Cui îi pasă. Nimănui. Nici mie.

S-a umplut lumea de rău.
Răul ăla periculos, care zâmbeşte atât de culant când te muşcă, încât te face să vomiţi politeţe.

Aş fugi. Undeva. Departe de aici.
Port în mine o silă pe care-o cert evri fachin’ dei, să plece, şi ea se umflă, şi m-apasă greu, că orice spurcăciune are, în ziua de azi, personalitate virgulă.
Eh. Ale bătrâneţii valuri.
…Bătrâneţe pe dracu. Văd în jurul meu numai morţi care vegetează a trăire, ce dracu mă tot insult eu aici…

Nu pot să scriu ce-aş vrea să scriu, că mă citesc inculpaţii, aşa că-i beştelesc direct.

Nu sper nimic.

Nu ştiu ce trebuie să treacă, aşa că nu ştiu ce-aş vrea să vină.

Mă gândesc, uneori, la un tip. Trecea şi el prin nişte etape puncte puncte. Îşi făcea loc în el, să mă primească.
N-am timp să văd cum îşi desfăşoară alţii ghemul, ca să mă tricoteze, după.

E frig rău, iar minima de azi nu include nicio poveste de amor, e doar un brief congelat.

Mi-e trist şi nicăieri şi inutil.

NU-urile repetate se transformă în DA-uri care bat din picior.
…Pe care nu le aude nici dracu’.

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
El priveşte-n jos.
Ea priveşte-n sus.

– Încă mai eşti îndrăgostită de mine?
– Am fost îndrăgostită de tine din clipa în care m-am născut. Dumnezeu s-a uitat în jos, la mine, şi mi-a spus: “Pe cine iubeşti, tu, gâlmă mică?”. Eu i-am răspuns: “Pe băiatul ACELA”.  / “Păi băiatul acela nu există, măi, prostuţo…” / “Atunci CREEAZĂ-L!” …Şi aşa ai apărut tu. 🙂
– … 🙂
– Apoi noi am crescut, iar Dumnezeu s-a luat cu treburi şi te-a însurat cu alta, din greşeală.
– … 🙁

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
Amândoi privesc în sus.
– Auzi, zice el visător, tu crezi că acum Dumnezeu e luat cu alte treburi?
– Nu. Cred că e cu ochii pe noi.

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
El priveşte-n sus.

Ea priveşte-n jos.

Suntem un popor magnific. Nu vrem să ne luăm capră, că e costisitor. O privim cu jind, când aparţine vecinului. Dacă vecinul, prin absurd, vrea să ne-o dăruiască, ne apucă, brusc, junghiul.
A dracului naţie magnifică.

*

Aşa. Deci în spatele intrării de la biroul meu zace, de câteva zile, o grămadă de lemne – un decor decedat.
Nimeni nu a aruncat lemnele acolo, nimeni nu ştie nimic, toată lumea ştie că mă supăr dacă se mai aruncă acolo gunoaie.

Azi i-am întrebat pe cei de la teatru, măh, lemnele sunt ale voastre? / Nu.
Şi pe cei de la film, măh, scenografa voastră face iar depozit unde nu trebuie? / Nu-s lemnele noastre.

Boon.
Să le mărit, zic.
Îl sun pe nea Vasile, e al nostru, de la teatru.
– Hai să îţi arăt ceva. Lemnele-s ale lui dumnezeu, le-o fi uitat acolo, ia-le tu, să faci focul cu ele. Le iei?
– Le iau.
– Aşa. Te rog să mă descotoroseşti de ele până mâine, mă seacă.
– Le iau.

Fantastic ce repede zboară veştile prin zonă când mă activez eu…

Intru în şcoală, şi mă interpelează ăia de la film.
– Ai aflat ale cui sunt lemnele alea?
– Da. Ale Sfântului Duh. I le dau lui Nea Vasile, să le pună pe foc.
– Ah. Mai bine dă-i-le şoferului nostru, că şi el are sobă.
– Îu. Uite cum facem. Nea Vasile e al nostru, îi dau şi lui, şi şoferului, dacă are nevoie.

Îl sun pe Vasile.
– Se făcu coadă la lemne. Te superi dacă ia din ele şi şoferu’?
– Nu.

Îl sun pe şofer.
– Băh, vrei lemnele alea? Le împarţi cu Vasile, că lui i le arătai primul. Căraţi-le dreq de acolo.
– Vreau lemne, cum să nu vreau? Dar să le care Vasile.
– Să mori tu?
– …Şi i le duc eu acasă cu maşina.
– Bon.

Urc trei etaje, îl găsesc pe Vasile.
– Auzi la şofer, să le cari tu, şi ţi le duce el acasă.
– Nu. N-am bani să-i dau pe benzină, cinci sute de mii.
– Bă voi sunteţi nebuni? Ăla îţi ia bani?
– Păi benzina nu costă?

Fug jos, trei etaje, să îl caut pe şofer. Şoferul stă cu electricianul la cafea.
– Bă te omor cu bătaia. Mă faceţi să alerg de nebună? Îi iei bani pe benzină lui Vasile?
– Cum să-i iau bani pe benzină?
– Bine. Stai să-l sun pe Vasile.
Electricianul se bagă în vorbă:
– Nona, nu îi dăm lemne şi lui Relu tâmplarul? Le taie el frumos, chestii.
– Băi ăl mic. Acolo nu-i un vagon de lemne, ce dreq să-i mai dăm şi ăluia?
– A, da. Oricum nu le poate folosi, că-s strâmbe.
– Stai să-l sun pe Vasile, că îmi creşte tensiunea.

Şi am, aşa, o mică premoniţie că rămân cu lemnele pe cap.

– Alo, Nea Vasile, şoferul a zis că nu îţi ia bani pe benzină. Căraţi dreq lemnele alea de acolo că am slăbit, în ora asta de când alerg, trei kile.
– Lasă-l Nona, să le ia el.

Eu, tablou.

– Adică nu le mai vrei?
– Prea mare daraua.
– Păi ăluia îi e lene să le ia de acolo…

*

Suntem un popor magnific.

Mâine fac, în cinstea lui, un foc de tabără.

©Court Métrage