Mă tot foiesc, de câteva zile, să scriu ceva aici, însă nu ştiu cum să formulez, ca să fiu coerentă.
Bărbaţii, de la o anumită vârstă, încep să se usuce pe dinăuntru. Devin “bărbaţi”. Adică se feresc, printr-un “miraculos” proces instinctual de dulcegării, romantisme, lacrimi şi discuţii, în favoarea vocii groase, a adulterului şi a violenţei ce are că principala cauză vinovăţia (fi-vi-ar putorile ale dracului!).
Fizicul lor se coace frumos, făcându-i să devină din ce în ce mai interesanţi (spre deosebire de noi, femeile, care ne ofilim în afara). Însă, pe măsură ce masculii se apropie de andropauza şi implicit, de groapă, sufletul se usucă.
Dacă eşti sfedeluş, sclipitoare, amuzantă şi inventiva, deci vie, au reacţii de retragere. Obosesc repede. Bărbaţii, pe măsură ce îmbătrânesc, devin, prin proces lent şi sigur, ingineri. Concreţi şi preocupaţi. Blazaţi. Cu ochi de peşte.
Am terminat cu introducerea şi intru direct în concluzie.
Nu îmi plac bărbaţii de vârsta mea.
Nu îmi plac nici cei mai bătrâni decât mine, în respiraţia cărora prevăd iminenta putrefacţie.
Îmi plac bărbaţii tineri.
Nu cei mai tineri decât mine, ci bărbaţii tineri ca mine.
**
Îmi bate inima foarte tare. Nu mi-a trecut, sunt tot îndrăgostită.
[…] …Ca să evit următorul set de întrebări: da, îmi plac bărbații mai mici decât mine, model din familie, cred, o să mai răsfoiesc la tata Freud… Diferența de vârstă este, însă, de maxim 9 ani. Iată și de ce, AICI. […]