It is about passion, pure and simple.
Archive for 2010
Câți ani aveam? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.
Repetam în “Proștii sub clar de lună “, un spectacol de amatori (ce amatori – în cel mai minunat sens al cuvântului – erau pe vremea aia… Nu văd, azi, prea mulți profesioniști care să aibă acel foc…).
Aveam ca partener un Gogu înalt, bărbos și fermecător. Zâmbea tot timpul, cu nările dilatate ca un căluț.
Eu eram Ortansa. Sau, cel puțin, trebuia să fiu. Sofisticată și femeie. Eu nu devenisem femeie, încă.
Aveam oroare de repetiții, din două motive: unu – trebuia să îl îmbrățișez pe Gogu, și doi, dumnezeule – trebuia să mă pupe Gogu, apăsat, o dată, pe buze.
Apropierea de un bărbat străin mi se părea o violare a intimității, îmbrățișarea, pentru mine, reprezenta apropiere sentimentală, iar lipirea de un corp pe care nu îl iubesc, pângărire.
Voiam să fiu atinsă numai din iubire, căci lipirea a două trupuri înseamnă comunicarea fără cuvinte dintre două inimi care se iubesc.
Pe de altă parte, îmi dădeam cu pumnii în cap, spunându-mi, obsesiv, că dacă vreau să devin actriță va trebui să POT să mă apropii de un bărbat, să îl îmbrățișez, să îl sărut, părând că e cu patimă…
…Dar contraargumentul mi se ițea din creier instantaneu, cât să îmi pună la podea tot curajul:
Înainte de a face lucrurile astea pe scenă, ar trebui să le experimentez, mai întâi, în viața reală.
Eram un arici virginel chinuit de dubii și de remușcări neînțelese de nimeni…
…Căci, chiar așa, cine ar fi putut să înțeleagă teroarea pe care o resimțeam când îmi șopteam în gând, seara, la culcare: Dumnezeule, dacă mă pupă ăsta pe gură, cum o să mă mai pot uita eu, a doua zi, în ochii lui?
… Le-am scos peri albi, tuturor.
Gogu era la un capăt al scenei, eu, la celălalt, și trebuia să alerg și să mă lipesc de pieptul lui, să îl las să mă îmbrățișeze cu patos. Un lucru simplu și firesc.
Dar mi se înțepeneau picioarele în scândură, iar dacă, îndemnată șuierat de nervozitatea celorlalți mă urneam de pe loc, mergeam doi pași, mă opream brusc și ziceam: NU POT!!!!
Și asta, la fiecare repetiție. Blocam tot, cu blocajul meu.
Regizorul, o libidină mică, a izbucnit într-o zi, umplând sonor negura sălii de spectacol: Băă, faceți ceva cu fata asta, s-o fută cineva, că nu se mai poate!
…
Hmm… nu îmi mai aduc aminte, din ziua aceea, decât faptul că aș fi vrut să sap, ușor, podeaua, și să mă ascund sub ea, înainte de a muri carbonizată de o combustie spontană.
Bref: Am reușit să fiu Ortansa, în cele din urmă, căci aveam talent.
Am reușit să par femeie, și să îi conving pe spectatori că sunt sofisticată și versată, eu, virgina…
♦♦♦♦♦
Am primit pe mess, zilele trecute, un mesaj, îl redau din memorie:
M-a întrebat cineva de tine. Mi-a zis să te întreb așa: Dacă pui alături Gogu și Mazilu, ce iese?
M-a întrebat cum ești, și eu i-am zis că ești ca o primăvară.
Persoana asta mi-a zis că îți citește jurnalul și că nu îndrăznește să te contacteze.
♦♦
Și uite că te contactez eu:
Dragă Ovidiu,
N-am uitat nimic. Nu am uitat farmecul tău, camaraderia frumoasă, înțelegerea și simțul umorului cu care mă ajutai să trec peste momentele delicate.
N-am uitat faptul că în ochii tăi nu am văzut niciodată priviri de vulpe.
N-am uitat nimic din tot ceea ce a însemnat acel spectacol pentru noi, toți.
Îți mulțumesc pentru că mă citești, și să știi că mă onorează prietenia ta, punte mută peste ani.
Câți ani am acum? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.
Acum sunt femeie și am învățat că îmbrățișarea poate fi de mai multe feluri.
O păstrez pe aceea care lipește inimile ce se doresc, pentru bărbatul de care sunt îndrăgostită…
…Iar ție îți trimit, în eter, promisiunea că, atunci când ne vom întâlni, o să-ți albesc fruntea de pupături.
Iar când spun asta… Gogule, azi te privesc direct în ochi!
Ortansa.
Este ora 1:00 noaptea…
(Fond muzical din “Fălci”)
Afară, beznă, cu un colț de lună rânjind a mister.
(Fond muzical din “Psycho“)
Pe hol, întâlnire conspirativă. Suntem 3. Două fete și-un băiat: G., Parazitu’ și MoiSelf.
Așezați pe preș, cu laptopurile în poale (care-i pluralul de la poală?).
Degete grăbite apasă pe taste, aproape simultan.
(Fond muzical de mașini de scris)
Tăcere. A trecut un înger…
1…2…3…4…5…
Și se declanșează apocalipsaa…
Atenție, cititor, dacă dai click pe linkuri, o faci pe propria-ți răspundere!
Laptopul 1, în cârdășie cu Je… I feel good
Laptopul 2, în cârdășie cu Parazitu’ … I Believe In Miracles
Laptopul 3, în cârdășie cu G. … Everybody dance now
Așadar, la ora 1:00 noaptea, trei țicniți performează pe coridor lap(top) dance…
Maxim!
♣
and…
or…
♣
Vă urez, dragi cititori, o sâmbătă la fel de creepy ca a noastră!
(Fond muzical din “Fălci”)
😉
1. george tarnea. O, da… Uite, pentru că îţi place Ţărnea, îţi dau un link din Jurnalul meu, pe care nu l-au văzut mulţi, că l-am pitit bine atunci: ip, dîdpst
2. homecum. Perversule! Vrei să spui Home (cuvânt lipsă) Cum, ai? Gizăs, ghet ă laif! Ă riăl oan!
3. imi trmura limba si gura. Remarc, cu o crescută îngrijorare, că îţi tremură chiar şi degetul, pe taste. Ia un calciu şi fugi la urgenţă, până când nu ţi se încleştează de nu mai poţi scrie nimic.
4. ce înseamnă să rămânem prieteni. Eşti pe banca rezervelor, cu perspective infime de a mai intra vreodată în joc.
5. doamna si menajera. Le ai în tine, pe ambele. Menajera e responsabilă cu lumina stelară a sentimentului, în timp ce doamna notează faulturile domnului.
…Iar Steaua, inevitabil, mănâncă bătaie cu 4 la 1, fuku-i! 🙁
G. e frumos de pică. Pălugă. Seamănă cu actorul care a jucat rolul lui Iisus, și a înnebunit.
Nu G., ci actorul. G. e tot actor.
S-a lipit scai de mine și mă tot plictisea pe mess, ieșiți la o țigară? Acum, dacă nu mă caută să mă plictisească, mă enervez.
E moldovean, dar pare ardelean, cu vorba moale și blajină, și nu m-ar scoate din dumneavoastră, ferit-a sfântul, deși boscorodim ca marinarii.
Are mereu dileme sufletești, și vrea să știe tot, să înțeleagă, să disece… Cum îl frământă ceva, cum, hop, pe mess, sau țârr, la telefon… E inteligent, are simțul umorului, nu îmi umblă la șurub și râde instant când glumesc. Și-a făcut și blog, și scrie bine.
…Și mă plictisește în continuare.
– Sărumâna, unde sunteți, acasă sau la școală?
– La școală.
– Aha. Eu sunt acasă, vin la școală.
– Vino, că eu plec acum acasă.
– Bine, deci vin să ne întoarcem?
– Hai.
♦
G. cântă la chitară. Stăm în fața ușii mele, ca orbeții, și el cântă. E sexy, cu țigara în gură, zdrăngănind.
E îndrăgostit de doi ochi albaștri de mignonă, și e tut ca un taur ce se află.
Auzi, măh, ești sexy, așa, când cânți. Ar trebui să te vadă și aia, că fetele cad late în fața bărbaților cu accesorii. Un halat alb, o chitară, o barbă culă, un mercan…
El zâmbește cu ochii ăia mari, de suflet frumos.
♦
Auzi, măh, tu ești așa… asexuat. Nu mă uit la tine ca o femeie, dar nici ca o mamă cu acte în regulă ce sunt…Hmm…
Sunt un pic intrigată. Când mă gândesc la G., realizez că este singurul om din viața mea pe care nu îl pup niciodată, nu îl drăgălesc, nu îl îmbrățișez. El există, nu știu de când și cum, lângă mine, și ne căutăm să vorbim. M-a făcut dependentă de el, ete, și acum, în clipa asta, eu stau cu ușa deschisă și mă îmbufnai puțin, că a plecat să rezolve o treabă, al dreq ce ești, mă culc până când vii!
♦
Aseară împărțeam preșul de la intrare, și l-am întrebat dacă eu sunt ca în jurnal. Mi-a răspuns, desenând în aer, cu mâinile, două rotocoale, că da, sunt ca în jurnal, dar că e ceva mai mult… Atunci a făcut primul rotocol, e jurnalul, și a făcut și al doilea rotocol, și e lumină și curaj.
În realitate sunteți mai mult decât în jurnal… e și lumină și curaj. Mi-a venit să lăcrimez, de emoție, G. a zis că am lumină…
♦
Ne vede lumea împreună, uite, azi, la examen, l-am așezat lângă mine. O tipă haioasă din școală îmi face semn din ochi + gură: Ce e cu tipul ăla beton, te-ai vindecat de abstinență?
Eu îi mimez că tipul e de-al nostru, că iubește doi ochi albaștri și că nu e al meu.
Tipa îmi șoptește: Atunci îl iau eu! …Mă abțin, că îmi vine să îi dau un cot în ficat lui G., și să îi spun, vezi, bă, că ești mișto?
*
Relația asta mă tot frământă, de ceva timp, s-o înțeleg, căci e specială și unică, pentru mine.
Și de-abia azi am înțeles. Am înțeles de ce stau eu, femeie, lângă un bărbat pe care nu îl percep ca mascul. De ce îl ascult, când se confesează, și îi răspund franc, fără să îl menajez niciun pic.
Eu sunt… (și v-aș ruga să râdeți în surdină, Manon e al dracului de serioasă, acum)
…Eu sunt, pentru G. …ca un tată.
N-am crezut, vreodată, să am și coordonatele astea, dar așa este. Când sunt cu G., sunt tată, camarad, tovarăș.
Femeie bărbată am fost toată viața mea, că mi-a scos dumnezeu în cale destui fătălăi.
Dar acum sunt tată.
Na, o spusei.
Manon e și mamă, și tată.
A, și femeie…cred. (Că de asta uitasem… di tăt.)
Îmi rămâne agățată, uneori, de creier, o melodie tristă, pe care o fredonez obsesiv…
Se bălăngăne, așa, ca maimuța de liană, ore în șir.
Nu știu de ce. …De gol, probabil.
Am anihilat-o, azi, cu:
Sunet… ȘI imagine.
E cald, acum, în suflețelul meu chinuit și plictisitor. 🙂
**
**
M-a tuns scurt. Aveam părul mărişor. Am precizat – ca de fiecare dată – mânuitorului de foarfecă, faptul că nu îl vreau scurtat, ci doar ajustat.
Cum arăt acum? Ca o asistentă surmenată de la reanimare, care lucrează part time şi vânzătoare, la butic.
Sunt consolată de cei dragi cu: De la spate se vede mişto.
Mă uit în jos, să sar, de bucurie.
**
– Ce faci, iubitule drag?
– Bine, tată, mă uit la televizor. Tu?
– Ţi-am dat telefon să te salut de sănătate. Şi să îţi spun că dispreţuiesc amarnic o persoană.
– De ce?
– N-are importanţă. Am simţit nevoia să îţi spun ţie, ca să nu-i întind toată istoria în jurnal. Iartă-mă. Te pup pe moţul cel alb. …Grasule!
– Bine, tată.
**
Ieri am văzut cel mai frumos bărbat de pe planeta Earth. Atât de frumos, încât nici nu mai ştiu cum arată, ca să-l descriu. Nu Johnny Bravo, nu fotomodel. Mascul. Perfect.
Era la etajul I, în şcoală, vorbea cu un tip. Eu coboram năvalnic, de la doi, şi m-am oprit în capul scărilor. Încremenită în admiraţie, nici nu respiram. Mi s-a rupt pupila în două şi a căzut peste inimă, care mi s-a prăbuşit în viscere, blocându-mi, nu ştiu cum, plămânii.
Tipul era spectaculos, carismatic, letal.
A trecut prin zonă o profesoară, el a scanat-o și i-a spus, in gura mare, tipului cu care era: O-ri-bi-lă!
…Moment în care eu am respirat adânc și mi-am mușcat limba.
Ieri am văzut cel mai frumos bărbat de pe planeta Earth.
…Progenitura rezultată nefericit din împerecherea lui Adonis cu vaca Io.
**
Da, eu. Căci aici e spaţiul meu.
Şi azi, în loc să mă înjur, căci asta aş face, încerc să îmi aduc aminte că pentru unii oameni, contez. Mai ales când mă autodispreţuiesc, îngenunchiată de dispreţul lor suveran.
Iată, deci, efortul de a trece peste sictir, şi de a pune un link aici, în care tot eu sunt. Nu azi, azi nu sunt aşa, dar în general, aşa sunt.
Am în mine vocaţia splendidă a zborului.
O să zâmbiţi cu zâmbetul cel bun şi o să vă recunoaşteţi. …Din nou.
E de bine.
Mâine e o nouă zi.
Deci, click pe -> EU
Gizăs, sunt de-a dreptul orbită de luceferii din jurul meu… Ce specială sunt eu, cât de minunat scriu dar, vai, ce minunată sunt… și poc, din senin, câte un pumn în meclă, pentru că dincolo de jurnal, sunt un om, acolo, nu o Fata Morgana…
E simplu, acesta este un jurnal, nu văd semnături de cărtărești prin zonă; ȘTIU și nu am avut niciodată pretenții imbecile cum că aș fi vreun pui de scriitoare. Îmi explodează, din când în când, sufletul, pe aici, la vedere, și câte un cititor se recunoaște și el, în criza mea, fugar. Atât.
Și mai fac câte un chef virtual. Atât. Și mai râd, uneori, pentru a-mi acoperi jalea. …Tot de defectă ce sunt.
Am orbit de la atâția sori. Și, realmente, îmi cam bag picioarele în prietenii de ocazie…
Am, azi, doi pe listă.
…Și o greață care l-ar îngropa în pământ și pe tata Sartre (ăla e scriitor, bă!).
***
