Jurnalul lui Manon.

Din când în când, îmi poposește, în jurnal, câte un suflet nou și altfel.
E ca un fluture multicolor, nu știu de ce-l percep așa.
Poate că a ajuns în out.ro din greșeală, însă îl văd cum uită să mai plece.
Trec ore bune, iar el, sufletul acela, citește cu răbdare jurnalul… articol după articol, pagină cu pagină… Ca pe o carte.

Și, uneori, citesc și eu cu el.

Și mă întreb dacă îl doare ceva.

Sau dacă este singur.
Trist.
Al nimănui.
Ca mine.

Și mă simt vinovată că nu scriu haios mai des.
Și-aș vrea să mă salute, ca să-i pot zâmbi, măcar.

Am rupt, din jurnalul meu de călătorie, un fragment.
E din trecut, dar astăzi simt la fel.
Bucățile unei  zile trecute se pot lipi, lejer, pe tabloul azi-ului sau mâine-lui.
Așa cum fragmente din viața mea se pliază pe tabloul existenței altora, căci prea des aud Nona, azi ai scris despre mine, în jurnalul tău…
E cerc, sau e spirală, ceea ce ni se-ntâmplă în simțiri? …Cred că-i cerc. Sau e ca acul de ceasornic, ce se-nvârte și trece, iar, și iar, și iar, și pe la 1, și pe la 2, și pe la 9…

Bref.
Iată:

“Sunt momente în viață în care simți, la propriu, că o să pocnești.
Uneori, copleșit de prea multă iubire.
Alteori, ah, sugrumat de nesfârșita suferință, care îți întinde nervii, ca pelteaua, într-o așteptare agonică a unui mic moment de pace.
Momentele acelea au secunde grele ca plumbul, care nu se mișcă.
Ești în nevoie.
Ești pe avarie.
Ești în derivă.

Te agăți de un zâmbet, de un om, ca să mai sari o secundă.

Sunt etape, în viață, în care ești pe zero.
Nu vrei să simți, nu vrei să mai simți.
Nu vrei să te mai doară.
Te izolezi.
Îți pui sufletul în camera a bună, bibelou, și nu mai umbli la el.
Nu te mai vrei, nu îi mai vrei pe oameni.
Nu mai pocnești, și te ferești să mai auzi că li se-ntâmplă altora.
Zidit în propria fortăreață, înalți rugi către Dumnezeu. Dar gura este mută iar urechea ta e surdă.

În acele etape, întâmplarea îți bate la ușă și intră peste tine, îți zâmbește, merge în camera a bună, ia sufletul de pe policioară și îl așază în rucsac.
Ești înțepenit și zâmbești crispat când o auzi spunând:
– Vino. Ai o întâlnire cu Dumnezeu.
– Adică mor?
– Nu mori. Te duc să-L vizitezi.
– Ah, la mânăstiri. Nu cred că Dumnezeu este ascuns printre zidurile acelea.
– Ești fată deșteaptă, nu este. Vino, vii?
– Vin.

Și din acel moment începe drumul. Și aventura – pe coordonatele ei simple, concrete și la obiect.
Mergi în necunoscut, fără să știi ce-o să găsești și cum o să te-ntorci acasă.”

*

Aștept aventura. Am nevoie de ea.

©Maria: “Dumnezeule, încetează, bre, cu ninsoarea, că-ți vor cere ăștia demisia!”

*

Deci am ajuns la școală, azi, și muncitorii de la tehnic erau mobilizați la lopată.
Ningea ca în povești.
Iar oamenii dădeau la lopată, în curtea școlii, pe pilot automat.
Și dumnezeu, hâtru, picura din cer neaua pufoasă.
Și muncitorii, îndârjiți, dă-i și luptă.
Munca în zadar. În România.

*

Pe la prânz, l-am prins pe un grăsuț cu funcție de conducere, se ondula pe coridor.
– Puiu, mîine vin îmbrăcată în costumul de ski. Dacă nu ninge, mut mormanul de zăpadă din fața biroului meu și fac o potecuță sexy.
– Bravo.
– Stai, că n-am terminat. Soția recuziterului meu mi-a promis un morcov. Mi-l aduce, ăla, mâine. Fac și un om de zăpadă, că oftez de vreo trei zile, și tot de vreo trei zile umblu cu un morcovel în geantă. Zăpada n-a fost suficientă, iar morcovul s-a ofilit.

Grăsuțul se uită la mine ciudat.
Eu zâmbesc fermecător și bat și din vreo două gene.

El zice, preventiv, să nu stârnească nebuna:
– Cool.
Eu:
– Stai, că n-am terminat. Mâine, când voi extermina zăpada în dreptul ușii biroului meu, aș vrea să fii și tu în zonă, tot la lopată.
– Eeuu? De ce?
– Pentru că tot acolo e și intrarea în platoul vostru de filmare. Mie nu-mi cade gradul, dacă dau zăpada cot la cot cu muncitorii, sper că nici ție. Vii?
– Noo…
– De ce, măh?
– … Că… O să ningă, mâine.
– Și dacă nu ninge, te bagi la muncă?
– Nu. Că mâine sunt examene în școală, trebuie să fiu la ele.
– Bravo, tudore. Brava. Și pe urmă umpli facebook-ul că ministrul ungureanu îi face pe români puturoși. Înțeleg. Te încadrezi la “neputincioși”.
Lenea și mândria. În România.

*

Pe seară, acum, am vorbit cu tata, la telefon.
Ofta, ah, câtă zăpadă e afară și ah, ce inundații or să vină…
– Oprișene, lasă drobul, scoate copilul din tine și inspiră gerul ăsta curat. Se întâmplă ce vrea doamne-doamne.

După aia, am vorbit cu Maria.
– E nebunie, afară, Nona, iuhu, am mers pe jos doi kilometri, zăpada e până la genunchi…
– Well… Văd că te bucuri. Mama natură ne aduce aminte de copilărie. Vrea să ne ridicăm cururile din mașină și să simțim iarna, așa cum trebuie să fie ea, de fapt.

Ninge ca-n povești.
Această nouă realitate ne debusolează și simțim o ușoară stare de discomfort.

Zâmbește.

Ascultă cum scârțâie zăpada.
Inspiră aerul curat.
Mergi, în loc să te lași purtat.
Ajuns acasă, vei avea bujori în obrăjori.
Vei simți o toropeală plăcută.
Vei fi obosit, nu surmenat.
Bucură-te, nu huli.
Îmbrățișează această realitate – ca pe ceva care trebuie trăit, nu ca pe o pedeapsă.

Eu sunt fericită.
Ninge ca-n povești. În România.
…Și n-am mai trăit așa poveste.